Mersul cu motocicleta este deseori privit ca o bravadă sau ca un sport extrem practicat doar de donatorii de organe, însă acesta poate fi foarte bine și doar o terapie. În spatele ghidonului, în ciuda torsului motorului, iureșul de gânduri se calmează iar întreaga lume se liniștește. Fără carcasa protectoare a unei mașini, toate elementele sunt mult mai palpabile, întreaga sferă a simțurilor se activează iar gândurile au loc să zboare nestingherite.
De la punctul de belvedere ce se ivește deasupra golului alpin, se deschide un imens versant unde pădurea a fost pusă la pământ. Parc Natural Bucegi și se taie ca în codru, cu explicații puerile de genul: au căzut de la furtună. Se introduc taxe de acces dar nu se face nimic pentru protejarea naturii căci gunoaiele sunt strânse tot de voluntari iar traseele sunt amenajate de asociații non-guvernamentale în acțiuni de voluntariat.
Din Șaua Dichiu, vechiul drum de pământ ce mergea spre cabana Piatra Arsă a fost transformat într-o șosea care șerpuiește pe platoul Bucegilor scurtând timpul dar aducând invariabil și aglomerație. Locurile se schimbă iar natura se distruge în numele turismului și al schimbării. O șosea nu este neapărat un lucru rău, dar într-o țară în care oligarhii își fac de cap protejați de cei care fac legile, abuzurile sunt inerente.
Ne petrecem cea mai mare parte din viață în aglomerări urbane și uităm că de fapt noi suntem parte din natură – de acolo ne tragem și acolo aparținem. Este, chiar dacă vrem să recunoaștem sau nu, o parte esențială a noastră la care ne întoarcem de câte ori avem ocazia.
Toate drepturile privind fotografiile şi textele prezentate pe acest site îmi aparţin. Nici o parte din acest site nu poate fi reprodusă sub nici o formă fără aprobarea mea.
