FUGA DUPĂ SOARE

Dincolo de pasul Pârâul Rece, atunci când zările încep să se deschidă, seninul se întinde peste munții Perșani, lama ascuțită a Pietrei Craiului rămânând învăluită într-un nor de un cenușiu adânc. Venind din cețurile umede așternute peste Valea Prahovei, aproape că nu mai am răbdare să ajung la cele câteva raze de soare ce luminează Depresiunea Brașovului promițând o vreme excelentă de pedalat.




Este surprinzător de cald dacă ar fi să te iei după termometru, dar coborât din munți suflă un vânt tăios ce șterge cu buretele toate cele 9°C. Miroase a pământ reavăn cu brazde proaspăt întoarse peste care s-a împrăștiat îngrășământul spre a pregăti culturile de anul viitor. În față drum liber, în spate vântul ce mă împinge cu spor iar deasupra un cer ce a început să se albăstrească a vreme bună. Ce să-ți dorești mai mult de la iarnă?




Cele câteva serpentine ce cațără spre Holbav sunt o reală plăcere, iar mai departe drumul devine de o sălbăticie frumoasă, cu câteva viraje ce întrerup orice eventuală monotonie. Pădurile sunt scuturate de frunze, însă chiar și așa dezgolite, sunt atât de dese încât printre ele nu se zărește nimic. Este un fel de tunel al toamnei întrerupt ici-colo de câte o mână de case parcă stinghere de atâta pustietate.




Prin Octombrie și Noiembrie, cu multitudinea de păduri de foioase ce se îmbolnăvesc de toamnă colorându-și frunzele înainte de a se lepăda de ele, pe aici nu poate fi altceva decât o feerie. Căpițele de fân și ocazionalele vaci lăsate libere prin poieni sunt singurele semne ale sălașelor din apropiere. Deși în urcare ușoară, drumul vechi de țară este suficient de decent în ciuda gropilor pline de apă. Oricum, te fură peisajul și este prea puțin important în care dintre ele alunecă roata.




Spre Șinca Veche soarele încălzește ca într-un veritabil mijloc de primăvară, iar o ușoară pantă și vântul ce suflă din spate fac kilometrii să dispară sub roți.

Pe aici trecea Drumul Roman ce lega antica Cumidava (actualul Râșnov) de Dacia Superioară, iar după retragerea romană în urma învingerii armatelor dacice, localnicii s-au grupat în obști ascunse în locuri retrase. Secole mai târziu, odată cu întinderea ocupației habsburgice până la granițele Munteniei, sihaștrii ortodocși au amenajat două mici mănăstiri în grotele dealului de la Șinca Veche, la adăpost de re-creștinarea catolică a satelor. Despre locuitorii originali ai grotelor se spun multe dar puține sunt de fapt cunoscute cu siguranță – se vorbește despre o istorie veche de aproape 7000 de ani, însă certe sunt existența stelei lui David și a simbolului dualist Yin & Yang pe lângă crucile creștine săpate în gresia nisipoasă.





Câteva cămăruțe mici sunt luminate doar de ferestre tăiate lateral, despre care un pastor de la finalul secolului al XVIII-lea amintea că ‘sunt atât de înguste încât călugării pentru a putea sluji se plimbă cu cărțile de rugăciune după razele soarelui’. De neuitat este însă turnul săpat în stâncă pentru a putea facilita intrarea luminii naturale spre cel de-al doilea altar.





Mulți ani mai târziu, părăsite și date uitării, au căzut pradă naturii și celor ce au simțit nevoia să-și lase amprenta aici pentru posteritate prin inscripții mai mult sau mai puțin ezoterice. Superstițiile au adus nume noi vechilor mănăstiri rupestre de la Șinca Veche – Templu al Ursitelor sau Temple Dacice pline de stranii energii.




Noul lăcaș de cult construit în vârful dealului are o mică expoziție de moaște ale câtorva zeci de sfinți, expuse în racle argintate. Oameni dezmembrați în sute de bucăți și împrăștiați pe o rază de sute de kilometri pentru a fi venerați de alți oameni – obiceiuri…





Aveam speranțe ca după câteva ore să se întoarcă vântul ce m-a împins generos până aici, dar micul uragan ce îmi suflă sălbatic din față îmi taie tot elanul pedalatului. Mare parte din drum este un fals plat, dar cu vântul ce se întețește contra mea se simte ca o veritabilă urcare. Odată cu ascunsul soarelui în spatele culmilor împădurite, temperatura începe să scadă din ce în ce mai mult. Peste munții Bucegi s-au adunat niște nori de ninsoare, Postăvarul este și el ascuns de nori iar Piatra Craiului este înghițită aproape complet și ea de cușme cenușii. Doar moțul Măgurii Codlei și întinderile munților Perșani au rămas sub seninul ce m-a însoțit toată ziua.



Cu mintea plecată în vacanță spre meleaguri mai calde sau clădind planuri pentru alte anotimpuri, picioarele se învârt ca un metronom și în altimetru se adună ușor toți metri coborâți până acum, până la ultima coborâre din pasul Poiana Mărului ce vine ca o plăcută surpriză de final – deși prea scurtă.



Leave a Reply

Your email address will not be published.