TrekLens

Prins în ghearele iernii, Bucureștiul rămâne înfrigurat în urma noastră în timp ce avionul se înalță torcând în noapte și virând brusc spre Sud. Deschidem ochii la scurt timp după traversarea Ecuatorului, orbiți de soarele strălucitor ce scânteiază pe nesfârșitul indigo al oceanului. O căldură umedă și un miros de vară tropicală ne întâmpină la aterizarea în Mauritius, ocazie cu care aflăm că deținerea de droguri se răsplătește cu o cazare gratuită pe insulă pentru o perioadă de fix 60 de ani. Fără alte drepturi.

Urmele moștenirii britanice se mai zăresc doar sub forma prizelor și în ciudatul obicei de a circula pe partea stângă a drumului, căci în rest relaxarea creolă răzbate prin geamurile larg deschise. Bătrânul autobuz ce probabil datează de pe vremea ultimei păsări dodo, scârțâie din toate șuruburile iar motorul rage de parcă ar fi la ultimul său suflu. Și totuși, merge mai departe.

Orașele sunt căzute în letargie. Se zace pe treptele templelor sau la intrarea în moschei în așteptarea unei binecuvântate adieri mai răcoroase. Sub pomii răsfirați pe marginea drumului, câțiva localnici au luat o pauză de la biciclit. Este mult prea cald, iar senzația de “hakuna matata” plutește greu în aer amestecată cu parfumul plantației de ananas.

Veniți din încrâncenarea unui oraș învăluit de iarnă, oceanul este primul loc unde ne dorim să mergem și abia spre apus părăsim lumea acvatică redevenind tereștri.