TrekLens

Imediat ce indicatorul anunță că Göreme a rămas în urmă, drumul începe să urce și își păstrează panta până aproape de Uchisar, de unde începe coborârea pe poteci spre White Valley și mai departe spre Love Valley. Practic transpir înainte de a incepe traseul.

Drumul lat de pământ ce ține loc de intrare în traseu este odihnitor și plăcut în ciuda căldurii. Cu muzică în căști distracția ia forma unui pământ fărâmicios și alunecos, pe care aderența bocancilor mei tociți este minimă. În tăcerea din vale câțiva pași ușori se materializează într-un șacal ce mă zărește și fuge grăbit într-o variantă știută doar de el a labirintului din canion.

Formațiuni falice de stânci dau numele locului – Love Valley. Eroziunea coloanelor făcute din tuf moale nu s-a aplicat și capetelor bazaltice așa că întreaga zonă este presărată cu zeci de astfel de fantezii ale naturii.

Un drum de pământ traversează cimitirul local pentru a ieși în Çavuşin, iar pietrele de mormânt ale celor ce se odihnesc sub pământ au forme interesante și nu țin cont de religie – cruci vechi de piatră amestecate printre pietre funerare otomane și morminte turcești mai noi. O broască țestoasă foșnește prin iarbă.

Micul și liniștitul sat Çavuşin – una dintre cele mai vechi așezări din zonă, este flancat dintr-o parte de un zid înalt de piatră în care creștinii și-au căutat liniștea pentru a-și practica religia la adăpost de stăpânirea romană. Întreaga stâncă arată ca un stup ruinat, cu scări tocite de piatră ce urcă la vechile locuințe prin ale căror ziduri se face deseori legătura între ele. O imensă biserică este cea care ocupă mare parte din peretele ciuruit, însă în 1963 o parte din peretele de stâncă s-a prăbușit și a distrus multe dintre locuințele rupestre, inclusiv o parte din biserică.

Accesul nu este restricționat însă fiecare pas ar putea strica echilibrul stâncilor erodate de vreme. Localnicii încă mai locuiesc la poalele stâncilor, unii dintre ei în case scobite în stâncă și completate cu noi camere înălțate din cărămizi, iar lumânările aprinse de credincioși încă mai afumă picturile ce abia se mai zăresc pe vechile ziduri.

Aici în inima Cappadociei, în infernala căldură a primăverii câmpurile încă se lucrează manual cu sapa, rareori având drept paravan una dintre stâncile ciuruite de încăperi. O potecă mărginită de feeria de culori a florilor dar de pe care colbul se ridică la fiecare pas, traversează cuiburi de viță de vie nu mai înaltă de nivelul pieptului și mici livezi de pomi fructiferi. Printre colțanii de piatră imaginația lucrează din plin iar legendele par a prinde viață.

Valea situată la nord de muntele Aktepe este cea care are cele mai multe hornuri de piatră din întreaga Cappadocie. Paşabağları le-au botezat turcii – hornurile mitice. Stâncile izolate arată ca niște uriașe ciuperci ce răsar din pământul prăfuit, pălăriile întunecate ale acestora fiind din dura rocă bazaltică, ceea ce previne tuful moale ce le formează trunchiul să fie distruse de intemperii. În podișul Cappadociei iarna nu este deloc blândă, chiar dacă vara începe devreme.

Zelve este o fostă așezare ai căror locuitori populau casele săpate în roca vulcanică, însă prin anii 1950 aceștia au părăsit cele trei văi în care erau răspândiți pentru că stâncile în care erau scobite locuințele, inclusiv bisericile și o moschee, începuseră să capete fisuri. Riscul de prăbușire al acestora era foarte mare – eroziunea și mișcările seismice își adusese contribuția secole de-a rândul.