FOCHISTUL SOARELUI

Un drum de pământ, plin de șleauri adânci lăsate de căruțe, ne întoarce în timp cu câteva veacuri. Într-o poiană largă, lângă un pârâu liniștit, grămezi mari și negre învăluite în fum ne atrag într-un mod misterios. Suntem întâmpinați de Akos bacsi, ai cărui ochi verzi ca pădurile de brad contrastează puternic cu funinginea ce i-a umplut ridurile adânci de pe față. Este bucuros de oaspeți și doritor să ne explice migălosul proces de transformare a lemnelor în mangal.

Cărbunăritul, o meserie veche de sute de ani se practică și acum după aceeași metodă străveche. Se folosesc lemne de esență tare, mai ales fag, nici prea uscate căci vor arde prea repede dar nici verzi deoarece se vor topi din cauza căldurii. Mai întâi se face o vatră, ca o fântână, din lemne groase și cam de un metru lungime, iar la mijloc se pun surcele pentru o aprindere mai ușoară. Acestui “cuib” i se construiește tot din lemne un tunel orizontal care să facă legătura cu exteriorul. În jurul vetrei se clădesc lemnele, circular și în mai multe straturi, iar la final rezultă o piramidă cu o înălțime de trei – patru metri peste care se pun paie pentru ca pământul adăugat deasupra să nu alunece printre lemne. Prin tunelul construit la început se introduc cu ajutorul unei prăjini niște cârpe aprinse, aprinzând astfel bocșa. Intensitatea focului este controlată prin niște găuri de jur împrejurul bocșei, acestea fiind create și astupate astfel încât lemnul să ardă foarte încet dar “să poată respira și focul” – ne explică Akos bacsi.

Bocșa va arde mocnit vreo două săptămâni, timp în care mai este alimentată cu lemne prin furnalul central și supravegheată permanent pentru a menține arderea mocnită.
– Nu este periculos să urcați tot timpul pe ea?
– Când urc îmi iau lopata cu mine și verific la fiecare pas, că oricând se poate surpa și pic în cuptor. Sunt sute de grade acolo la interior. Este greu, dăm destul de rar pe-acasă. Dacă lipsesc două zile de aici, rămân în urmă și nu mai pot recupera. Nu este ca la oraș – 8 ore și gata, pleci acasă – aici se lucrează pe orice vreme, întruna. Și chiar și așa, banii sunt puțini…

Lăsându-ne, se întoarce la treabă sus pe bocșă, în fumul gros, negru și înecăcios. Folosindu-se de lopată și înaintând precaut, împrăștie cenușa de pe răsuflători. De la baza bocșei, cu soarele în spate, Akos bacsi pare un fochist ce alimentează cu cărbuni furnalul ceresc.

Ajutorul lui ne explică în continuare: “Când bocșa începe să se lase, scoatem cărbunele și-l punem în cutiile astea metalice. Îl închidem acolo, acoperit ca să nu intre umezeala la el până se răcește, apoi îl punem în sacii ăștia și vine patronul să îi ia.”

Bocșarii trăiesc o viață aparte la hotarul civilizației, din primăvară și până toamna târziu, învăluiți în fum negru și înecăcios de lemn ars. Mirosind a mangal și cu urme de funingine pe noi, ne îndreptăm spre civilizație despărțindu-ne de Akos bacsi. Privind în urmă, îl vedem din nou pe bocșă învăluit în cenușa fină ridicată de vânt.

Leave a Reply

Your email address will not be published.