TrekLens

Lăsând în urmă adormitul munte Durmitor, serpentină după serpentină soarele începe să își intre în drepturi iar albul de calcar al vârfurilor de piatră strălucește sub razele dimineții.
În fața noastră, risipită în valea ce se întinde între munți, apare pe neașteptate marea. Dar nu aceea cu delfini și valuri albastre ci cea alpină, albă ca o cremă de frișcă și răcoroasă ca o adiere de toamnă.

Căsuţe părăsite – fantomatice arătări de piatră risipite pe marginea frământatului pământ, ne fură privirile în timp ce drumul se îngustează pe nesimțite țâșnind din nori și străbătând o pădure prin care razele soarelui se întind spre noi.

Solidari fiind cu cei pe două roți, urcăm alături de numeroșii cicloturiști serpentinele abrupte ale drumului tăiat în calcarul muntelui. De nicăieri, sau poate chiar de după muntele ce poartă mândru o cușmă de pădure, orizontul se deschide și la picioarele noastre se întinde marea, cu valuri ce nu pot fi văzute și cu miros înlocuit cu cel de pin. Dar este ea, departe, ascunsă într-un fiord de piatră ce împrumută forma gingașă a aripilor unui fluture.