Deși greu de ghicit după covorul de iarbă verde, suntem în plină iarnă iar pădurea de foioase este scuturată pe de-a-ntregul, drumul plin de colb în lunile calde mustind acum de apă. Petice de zăpadă răzlețe ne aduc aminte că și pe aici mai ajunge uneori ninsoarea.
Presărate în plin câmp se înalță stânci golașe din ceea ce au fost cândva semeții munți Hercinici formați odată cu ultimul supercontinent – Pangeea. Pădurea este însă tânără iar drumurile ciobănești ce se tot întretaie în poieni pline de nămol și lipsa punctelor de reper fac poteca greu de urmărit fără ajutorul hărților.
Tocite de prea multă istorie scursă peste ea, înălțimile Dobrogei cu greu pot fi luate în considerare. Și totuși, cât poate fugi privirea în toate direcțiile și ignorând altimetrul, Podișul Dobrogei pare a fi situat la o înălțime cu mult mai mare. Pustietatea aparentă dictată de satele ascunse prin văi, căldura toridă a verii și iernile aspre în care vântul spulberă temperaturile precum în munții mult mai înalți, îi oferă o ariditate plină de farmec.
Toate drepturile privind fotografiile şi textele prezentate pe acest site îmi aparţin. Nici o parte din acest site nu poate fi reprodusă sub nici o formă fără aprobarea mea.