TrekLens

Probleme de natură logistică, au transformat traversarea Făgărașului dintr-o aventură de două zile într-una de o singură zi. În răcoarea matinală, prea mare și prea greu pare rucsacul ce mă așteaptă cuminte, priponit de Kona. Odată cu primele pedale, agitația dimineții din Curtea de Argeș rămâne în urmă, iar peisajul se scurge acum prin fața ochilor la o cu totul altă viteză. Dintr-o stație de autobuz, două fetițe îmi fac cu mâna.

De la Cetatea Poenari, unde aglomerația a început să prindă contur, începe un urcuș ușor ce se transformă pe nebăgate în seamă într-o cățărare frumoasă. Serpentinele se aruncă nebunește peste coturile făcute de râul Argeș, croindu-și drum în coasta de piatră a muntelui. Ici-colo, pietre prăvălite de pe versant se rostogolesc leneș spre vale. Două tuneluri răcoroase mă urcă pe barajul Vidraru.

Ies din atmosfera de bazar a barajului și am iarăși drumul doar pentru mine. Un zâmbet masiv mi se întinde pe față. Este simplu să atingi fericirea. Pentru mine, acum, pedalarea Transfăgărăşanului este fericire pură ce pulsează în vene. Zeci de urcușuri și coborâșuri urmăresc conturul lacului Vidraru. Nici nu apuc să mă bucur de diferența de nivel câștigată, că o altă vale mi-o fură cu viteză. În cele din urmă coada lacului rămâne undeva în spate. Soarele și-a luat razele și s-a ascuns momentan în spatele unor nori cam umezi. Câteva picături reprezintă avangarda unei scurte ploi ce mă prinde pe urcarea de la cabana Piscul Negru.

Pădurile lasă loc golului alpin cu labirintul de stânci aruncate prin vale de mâna cine știe cărui uriaș plictisit. La pauze sunt ajuns din urmă de doi cicliști polonezi cu care aveam să mă tot intersectez. Pe serpentinele încolăcite pe versant, o franțuzoaică coborâtă dintr-o mașină îmi face poze și mă încurajează cu aplauze. Nu știam că am fani așa înfocați prin Franța. Alți doi turiști mă încurajează și ei. Ultimele trei serpentine spre tunelul izbăvitor ce străpunge creasta Făgărașului le urc ronțăind tacticos la o glucoză în timp ce fac slalom printre mașinile oprite haotic.

Nu intru bine în tunelul de sub munte, că traficul se blochează. Nici nu vreau să îmi închipui nebunia de pe partea cealaltă. Profitând de mobilitatea celor două roți, ies rapid pe partea nordică, în plin nor ce mai ascunde din sutele de mașini. Lacul este învăluit în ceață, dar cu ceva răbdare se mai risipește, tocmai bine pentru ca norii să mai potolească din agitație. Furtună serioasă, făgărașană, cu perdele de apă. Adăpostit de o streaşină, îmi pescuiesc tacticos prânzul dintr-o cutie de sardine. Pe post de desert, ploaia se domolește și oglindiți în smaraldul Lacului Bâlea norii își urmează cursul firesc peste creastă.

Dar, iată că a venit și momentul zborului spre câmpiile ce se întrezăresc în depărtare. Valea nordică este cam pudică astăzi și se dezgoleşte tare greu de nori. Câteva picături și cerul de mai jos mă conving să trag pe mine suprapantalonii moto. Ploaia mă evită în cele din urmă, dar măcar pantalonii îmi țin de cald. Câțiva kilometri mai jos, soarele este atotstăpânitor. Pe cei treizeci și cinci de kilometri timpul mi se pare că se scurge într-o clipită: Cârţişoara, drumul național Brașov-Sibiu și apoi stânga spre Cârţa.

Ajung în Cârța, un sat neverosimil de bine întreținut. Ronduri cu flori, case vechi, îngrijite, și o atmosferă faină de sfârșit de zi. Ruinele mănăstirii cisterciene ridicată la începutul secolului al XIII-lea par și mai vechi în lumina caldă a apusului. În vechiul turn aștept spectacolul pe care soarele, timid, refuză să mi-l ofere.