TrekLens

Din Güimar, GPS-ul ne conduce foarte încrezător pe un drum îngust și abrupt ce curând se transformă în dale betonate. Înclinația de 25% este cruntă pentru micul motoraș al mașinii, căci drumul urcă direct spre culmea muntelui. Deschiderea grandioasă a panoramei avea să ne însoțească ore în șir – de fapt, întreaga zi numai despre astfel de peisaje avea să fie.

Poteca dipare prin vegetația generos crescută, ce lasă abia pas cu pas să i se întrevadă continuarea. Are și ce ascunde, căci odată ajunsă la marginea micului platou începe să șerpuiască în coasta muntelui urmând un vechi apeduct construit pentru a colecta apa din ravinele muntelui spre culturile din vale.

În ciuda efortului enorm, pentru a construi cele opt tuneluri și de fapt a întregului proiect ingineresc, apeductul nu a fost niciodată folosit. Vechiul proiect astăzi s-a transformat într-un traseu turistic pentru cei ce caută aventura și nu se tem de înălțimi, căci cei 600m de cădere liberă până în fundul văii sunt o plimbare teribil de lungă.

Vegetația este luxuriantă, cu liane și plante agățătoare ce vor să ne rețină la tot pasul, dar și cu spectaculoșii clopoței roșii endemici arhipelagului. Arborii ciudați, cu trunchiul foarte fin și frunze doar în câteva mănunchiuri ce par continuările unor rădăcini înălțate din trunchi, se înalță din mica junglă – sunt faimoșii Dragon Tree, ai căror singure rude încă existente se găsesc tocmai de cealaltă parte a Africii, pe izolata insulă Socotra.

Înaintea primului tunel zace ceea ce a mai rămas din excavatorul căzut de sus de pe munte acum aproape douăzeci de ani, în 2005, iar pentru a nu se prăbuși în continuare în vale cabluri de oțel îl țin ancorat de munte. Primul tunel este și cel mai lung, nevoia de frontală fiind foarte serioasă, căci tavanul plin de pietre este foarte jos și o întâlnire a capului cu el nu se poate lăsa cu prea multe urmări plăcute. Ferestrele atât de definitorii pentru acest traseu sunt într-adevăr spectaculoase, căci situate într-o curbură a muntelui ele oferă priveliști spre mare parte din traseul parcurs.

Inițial ferestrele au fost construite pentru a oferi lumină lucrătorilor și pentru a facilita evacuarea pietrelor în urma săpăturilor, acestea fiind aruncate în vale. Deși un traseu popular, așa cum aveam să vedem la întoarcere, în lumina încă crudă a dimineții suntem singuri pe traseu, iar sentimentul de sălbăticie al traseului este accentuat de poteca aeriană și deseori ruptă, de plăcile sparte ale apeductului și de norul jos ce trage cortina în urma noastră.

În secolul al XV-lea, Spania îngenunchea Tenerife împreună cu celelalte Insule Canare, după ce în urma unor lupte prelungi guanches – locuitorii originali ai insulelor au fost înfrânți. După colonizare guanches au dispărut treptat, mulți dintre ei fiind exterminați de bolile aduse de europeni. Pasiunea exploratorului Thor Heyerdhal (faimos pentru extraordinara sa traversare cu o plută a Pacificului) pentru populații indigene, a ridicat piramidele de piatră din Güimar la rang de atracție turistică, susținând fără dovezi clare că acestea ar fi fost înălțate de guanches în scop ceremonial, ipotezele sale trasând paralele între aceste terase și piramidele din Egipt și Mesoamerica mayașă. Cercetările arheologice contrazic însă ipotezele ezoterice și reduc piramidele canariene la terase supraetajate croite din piatră vulcanică prin secolul al XIX-lea în scop agricol.

Drumul spre capătul estic al insulei urcă mult pe coasta muntelui doar pentru a coborî și a o lua de la capăt, oferind unele dintre cele mai frumoase priveliști ale arhipelagului – un melanj de stâncă și ocean învolburat, întotdeauna o combinație sublimă.

Când seara își întinde umbrele lungi peste ocean, drumul își începe și el șerpuirile prin Parque Rural de Anaga, într-o continuă urcare printre munți împăduriți ale căror văi adânci și abrupte doar pe insule pot fi întâlnite, ca și când într-un spațiu atât de redus totul a fost mega-concentrat.