TrekLens

Muzeele și memorialele ce prezintă o perioadă violentă din trecutul unui popor sunt greu de suportat pentru multe persoane. Sunt apăsătoare și, în lumea deseori lipsită de griji a vizitatorilor, aduc o umbră a unui trecut cel puțin neplăcut. Mulți se justifică prin faptul că “se încarcă negativ cu niște lucruri care au avut loc acum mult timp și care oricum nu li se pot întâmpla lor”. Cu toate acestea, ignorarea și ascunderea sub preș a unor momente din istorie poate duce mai devreme sau mai târziu doar la un singur lucru: repetarea istoriei.

Conștientizarea întregului rău ce a avut loc și încă are pe lumea asta, a fiecărei crestături de cuțit sau pietrei ce sfâșie corpul, a fiecărei violențe împotriva unui individ sau a unui grup de oameni, este singura cale spre a preveni ca asemenea orori să aibă loc din nou.

Aici în fosta Închisoare Pitești, din Noiembrie 1949 și până în Mai 1951 a avut loc ceea ce a rămas în istorie ca Fenomenul Pitești. Peste 600 de studenți au fost torturați din motive politice de regimul comunist, pentru a-i face să denunțe activitățile lor anticomuniste dar și ale cunoscuților lor. Tortura nu se oprea însă aici, căci torționarii îi obligau să se dezică de familii, prieteni și de toate valorile lor morale, iar pentru a dovedi că au devenit oameni noi, victimele erau obligate să devină agresori pentru alte victime.

În fostele celule simple și goale, panouri și scurte filme documentare descriu climatul politic ce începe în al Doilea Război Mondial și care a culminat în regimul comunist ce a durat 45 de ani. Din camera de interogatoriu se aude o discuție între un angajat al Securității Statului și o persoană proaspăt arestată pentru motive inventate, iar pe masă sunt așternute file din dosar. Mărturii mincinoase scrise de către denunțători pentru a se răzbuna pe victime sau smulse în urma unor metode barbare, sunt înșirate pe hârtia ce este singurul martor al interogărilor. Auto-demascări și noi victime, doar asta caută inchizitorii. Adevărul nu contează. Singurul adevăr este doar cel pe care ei vor să îl audă.

Mai puțin de doi ani a durat experimentul Pitești, însă perioada a fost suficient de lungă pentru a dezumaniza sute de oameni. Morții au fost puțini căci regimul și-a dorit să evite acest lucru, însă majoritatea victimelor și-ar fi dorit să aibă această cale de scăpare.

Există persoane care au o capacitate extraordinară de autojustificare ce le permite să ducă la absurd niște fapte cumplite, dar și situații în care orice urmă de omenie poate fi ștearsă iar oamenii pot fi re-educați în ființe despre care ei înșiși nu ar fi crezut că pot exista.

Despre propagandă, manipulare, supraviețuire, cruzime dusă la extrem și spălare pe creier, este în cele din urmă Memorialul Închisoarea Pitești.

Din camerele de la parter turul coboară spre subsol unde erau cândva dușurile, iar câteva exponate prezintă condițiile triste de atunci. Pare însă prea puțin – ar fi fost nevoie de mai multe exponate, ar fi fost nevoie de mai mult șoc pentru vizitatori, ca nimeni să nu mai creadă că regimul comunist din România a fost în vreun fel bun. Turul continuă spre etajul unu, de unde prin golul dintre scări a avut loc singura sinucidere din timpul funcționării închisorii – un deținut s-a aruncat în gol pentru a scăpa de teroarea torționarilor. Ulterior, locul a fost îngrădit cu plasă pentru a împiedica sinuciderile.

Moartea nu era permisă căci era văzută ca o evadare. La etaj este și locul unde au fost cele mai multe torturi, loc care a devenit ulterior camera spital a deținuților, și care acum adăpostește o capelă ortodoxă. Înapoi la parter, o mică bibliotecă ascunde mărturii și cărți legate de epoca comunistă. Planșele ajung cu explicațiile în timpul regimului comunist și apoi la Revoluția din 1989 ce a dus în cele din urmă la înlăturarea regimului totalitar.

În curte, o bucată mică din marele zid al Berlinului este parte și ea din aceeași istorie.