TrekLens

Nu știu exact pe ce fus orar s-a rătăcit ceasul meu biologic, sau dacă este doar nerăbdarea dinaintea unei noi aventuri, însă ora 3:00 nu este una dificilă în dimineața asta, în ciuda celor doar 2°C peste limita înghețului. În jumătate de oră, ar trebui să aud scrâșnetul de frâne al unui microbuz venit să mă colecteze, însă acest lucru nu se întâmplă. Cumva nu mă miră acest nesemnificativ detaliu, însă gazda insistă să sune la agenție. Apel după apel aduce microbuzul mai aproape și cu o oră întârziere un autoturism vine special pentru mine. Câteva străduțe mai târziu, împreună cu ceilalți pasageri suntem transferați într-un microbuz, doar pentru ca în decurs de zece minute  să fim mutați într-un al doilea microbuz. Aranjamente locale pentru ca toată lumea să aibă de muncă și să fie mulțumită.

Ținta este Vinicunca, un munte multicolor de peste 5000m din șirul nesfârșit al Anzilor, situat la câteva ore de Cusco. Izolarea sa față de rețeaua publică de transport impune folosirea unei agenții turistice. Prețurile sunt oricum negociabile până la cel mai mic detaliu, astfel încât se poate folosi doar partea de transport a ofertei inițiale.

Micul dejun în Pitumarca este o pauză binevenită unde ceaiul mate și cel de coca sunt baza pentru hidratare, înainte de a porni pe un drum forestier ce urcă pieptiș în munte, de-a lungul unui râu ai cărui afluenţi traversează în repetate rânduri șoseaua. Îi spunem șosea ca să o alintăm, căci este mai degrabă o potecă unde încap înghesuite un microbuz și o motocicletă. Parapeţi nu există dar avem lame și, după 47383 de astfel de făpturi însoţite fiecare de câte o exclamație, deja încep să facă parte din peisaj. Hăul de câteva sute de metri, la fel. Pietrișul se transformă într-un praf fin ce se ridică peste tot.

Yonathan este unul dintre copiii ce pentru a ajunge la școală străbat pe jos poteci aflate la peste 3500m altitudine, vreme de două ore. Ne înghesuim pentru a-i face și lui loc – astăzi nu va merge pe jos.

Grupul se împrăștie încă de la plecare și fiecare ajunge să urce în ritmul propriu printr-o iarbă ce abia acum se dezgheață. Sub vârfuri acoperite cu zăpadă, cai și alpacale pasc deopotrivă printre bordeie risipite prin vale. Din când în când, câte o cholita îmbrăcată tradițional urmează cu pas măsurat potecile ce duc spre cătune semi-ascunse – oamenii munților.

Avem noroc de un cer perfect și temperatura resimțită este cu mult mai mare față de cea care menține pojghița de gheață pe ochiurile de apă. Pornesc cu polarul pe mine, dar în ciuda frigului ajung să îl scot. Arde soarele de m-a convins să îmi dau cu crema pe care nici în Sahara nu am folosit-o. Undeva departe se zăresc și versanţii multicolori ai muntelui.

Vântul și altitudinea smulg energia iar singurul lucru pe care-l cer mușchii acum este apă. Multă apă. Din fericire sunt suficiente surse de unde pot alimenta și pas după pas și metru după metru urc fără a mă resimți, deși GPS-ul împărtășește o altitudine superioară celei a Mont Blanc-ului. N-am avut parte de ‘soroche’ – răul de altitudine, cum îl numesc localnicii.

Aici la 5035m altitudine, satisfacția vârfului este atât una de natură personală – recordul de altitudine, cât poate mai ales una vizuală. Curcubeul muntelui pare o prelucrare grafică a vreunui artist aflat sub influențele psihotrope ale cine știe cărei substanțe. Artistul nebun este însă natura ce a amestecat turcoazul cu movul, cafeniul și cărămiziul – asta pentru a denumi doar câteva din culorile acestui munte tărcat. Geologic vorbind, fierul, sulful vulcanic și alte sedimente aflate în contact cu apa ghețarilor topiți, se fac vinovate pentru culorile crestelor.

La o aruncătură de băţ – ce înseamnă de fapt câteva zile de mers susţinut, se înalţă gheţarul Ausangate – un uriaș alb pe care zăpezile se mențin la unghiuri incredibile. Zeci de creste se întind cu mult mai departe decât poate privirea să cuprindă. Sunt în plină Cordilieră a Anzilor – coloana vertebrală a Americii Latine, iar orizontul se ghemuiește sub un cer de cerneală.