TrekLens

Transformarea este una dintre puținele constante din univers, iar odată cu trecerea timpului orașele pe care le-am cunoscut cu ani în urmă sau în care ne-am petrecut copilăria în urmă cu decenii, încep să nu mai semene cu nimic din ceea ce au fost. Iar uneori este bine așa, căci Bucureștiul copilăriei mele mi-l aduc aminte ca pe un loc gri, murdar și plin de șantiere.

Blocurile socialiste ce au înghesuit laolaltă familii strămutate din cine știe ce colțuri ale țării, nu au dispărut și nici nu se întrevede vreo speranță ca ele să se transforme în niște locuințe decente. O spoială colorată numită reabilitare le face mai puțin șocante vizual, dar gardul vopsit nu schimbă fauna de la interior care se transformă totuși încet dar sigur. În bine sau în rău? Doar timpul o va spune, în raport cu restul societății.

Unul dintre marile proiecte rămase neterminate ale perioadei comuniste este Lacul Văcărești, care a fost planificat ca parte a amenajării râurilor Dâmbovița și Argeș într-un complex sistem hidrologic de apărare a capitalei împotriva inundațiilor. Planul inițial prevedea conectarea cu râul Argeș printr-un canal care să îl alimenteze la fel cum lacul Morii este alimentat de Dâmbovița, însă odată cu venirea Revoluției din 1989 lucrările au fost abandonate la jumătate.

În anul 2000 mogulii politicii în frunte cu premierul Adrian Năstase au găsit un investitor străin și au încercat valorificarea într-un păgubos interes public a lacului abandonat, proiectul prevăzând un complex rezidențial, cazinouri și un hipodrom. În cele din urmă proiectul nu s-a materializat – un rol important avându-l procesele intentate de foștii proprietari la Curtea Internațională de Justiție, iar timp de mai bine de două decenii locul a fost părăsit. Groapa Văcărești, alimentată de izvoare subterane și lăsată în voia naturii, a fost cucerită de aceasta și ignorată de mai toată lumea s-a transformat în delta antropică a Bucureștiului, cu vegetație și animale specifice.

Aglomerat și debordând de nervozitate, orașul este mult prea puțin prietenos cu locuitorii care într-un nesfârșit cerc vicios contribuie prin confortul oferit de mașinile proprii la interminabile blocaje ale intersecțiilor. Transportul în comun nu poate zbura, desigur, așa că și el este blocat în marea de mașini personale. De la an la an însă, bicicliștii își fac cumva loc prin trafic și centimetru cu centimetru își cuceresc dreptul de a face parte din harababura urbană, fentând aglomerația.

Împânzit cândva de case mici dar cochete cu bolte de viță de vie la intrare, sau de vile somptuoase cu eleganta lor arhitectură interbelică, Bucureștiul a suferit mult din punct de vedere arhitectural în perioada comunistă, când cartiere întregi au fost rase de pe fața pământului și mii de vieți distruse pentru a ridica niște betoane peste alte betoane, blocuri de mâna a doua care acum mai sunt mândria doar vreunor ramoliți cu pretenții.

Odată cu intrarea în Uniunea Europeană au apărut și speranțele ca Bucureștiul să își ridice standardele, chiar dacă lucrurile s-au mișcat și se mișcă în continuare extrem de încet. După o perioadă prea mare în care Centrul Vechi devenise un fel de combinație de bazar în aer liber de cea mai joasă speță cu o favelă prin care nu vrei să te prindă căderea întunericului, ultimul deceniu a văzut renăscând centrul orașului. Aici, de-a lungul timpului și-au găsit locul meșteșugarii ce și-au lăsat amprenta în numele străzilor – Covaci, Șelari, Lipscani sau Blănari, un amestec colorat de meserii în mare parte pierdute.

Deși zonele pietonale ale capitalei sunt reduse doar la Centrul Vechi, în unele week-end-uri din an diverse artere ale orașului sunt redate explorării pe jos. Deși centrală, actuala Calea Victoriei nu a făcut dintotdeauna parte din București – abia în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu s-a inaugurat oficial, a fost pavată cu trunchiuri de copaci și botezată după obiceiul vremurilor drept Podul Mogoșoaiei, servind drept una dintre principalele rute ale comercianților veniți din Orient în drumul lor spre Vestul Europei.

Noua arteră ce lega moșia de la Mogoșoaia a voievodului de Palatul Domnesc de la Curtea Veche, a devenit drumul principal al Bucureștiului, iar de-a lungul ei s-au înălțat rapid case boierești, biserici și hanuri, magazine de lux și cafenele. Era desigur locul perfect să vezi și să fii văzut de crema societății antebelice și interbelice. După Războiul de Independență, în 1878 armata română intra victorioasă în capitală, iar astfel a luat naștere noul nume de Calea Victoriei.