TrekLens

După izolarea de aproape două luni, verdele ce împânzește Defileul Oltului este de un exotism nespus, iar odată cu oprirea motorului liniștea devine incredibil de adâncă iar aerul parcă deodată respirabil.

Drumul pe care s-au corhănit pădurile este plin de un colb adânc ce se ridică la fiecare pas. Poteca vine ca o izbăvire și natura ca un cadou mult dorit.

De pe Muchia Scorțaru ce se strecoară paralel cu șerpuirile Oltului pe sub abrupturile Colților Foarfecii, zările se deschid spre munții Căpățânii și spre înverzitul defileu întins la picioare. Pe undeva printre stâncile aparent impenetrabile se strecoară o potecă nemarcată ce ajunge tocmai sus la cabană – îi va veni și ei timpul, cândva. Aici în pădure se pare că s-au adunat toate frunzele scuturate de toamnă, așternute grijuliu de vânt pe panta abruptă ce urcă spre fosta stână de pe Muchia Turneanu.

Scăpate de umbra adâncă a pădurii, poienile sunt pline de iriși pitici ce pătează versantul într-un violet adânc. Primăvara pe care am lăsat-o în urmă cu două luni prin Codrii Vlăsiei, o regăsesc în toată splendoarea ei pe poteci de munte.

În spatele vârfului Ciuha Mică, mărețul Făgăraș închide zările spre nord cu pereți de piatră ce mai poartă pentru câteva săptămâni semnele albe ale iernii.

Nu suntem însă singurii ce au evadat odată cu relaxarea restricțiilor – faptul că se poate ajunge cu mașina până sus la Cabana Cozia, a adus și personaje venite la grătar și la o beție aprovizionată din plin de cabanieri, totul pe muzica ce răcnește din casetofoanele mașinilor, distracție ce avea să dureze mult după miezul nopții la o aruncătură de băț de corturile noastre.

Coborârea pe Muchia Vlădesei urmează o potecă accidentată și cu dese rupturi de pantă, însă până la pădure ne răsfățăm privirile și ne adăpăm setea de natură cu priveliștile oferite spre abrupturile Colților Foarfecii și ai Pereților Gardului.

Poteca din pădure se prăvălește abrupt de parcă pentru capre negre ar fi fost croită, iar hornul de piatră este echipat cu un cablu instabil dar salvator pe timp de iarnă când pietrele acoperite de gheață fină devin capcane letale. Acum este însă aproape vară iar hornul este doar o descățărare plăcută pentru întins oasele amorțite de prea multă pandemie, înainte ca potecile prelungi să ne întoarcă pașii înapoi în civilizație.