TrekLens

În urmă cu ceva mai mult de două secole, Sulina era doar un cătun de pescari la capătul Europei. La gurile Dunării își făceau veacul pirații care în schimbul mărfurilor prădate obțineau pește de la pescari. În ciuda pirateriei și a vieții grele cătunul a crescut de-a lungul deceniilor datorită fluxului de mărfuri.

Datorită importanței strategice din punct de vedere economic, orașul a fost cucerit pe rând de greci, turci, germani și ruși, devenind la mijlocul secolului al XIX-lea odată cu înființarea aici a Comisiunii Europene a Dunării și a ridicării farului, un adevărat oraș european, cosmopolit. Astăzi doar cimitirul multietnic de la marginea orașului mai amintește de istoria cosmopolită și colorată a orașului – un mozaic de rase cu peste douăzeci de naționalități din șase culte religioase, trăind în armonie. Comerțul îi unea pe toți.

Farul cel vechi trebuia să fie dat înapoi oamenilor ca muzeu încă de acum vreo doi ani, însă lucrările continuă printr-o sublimă stagnare, tipic românească.

Odată cu tăierea canalului Sulina pe vechiul braț al Dunării prin îndreptarea malurilor, aici a fost stabilit singurul punct de acces fluvial spre Marea Neagră, iar țările riverane Dunării și-au adus flotele la Sulina – nu mai puțin de 17 flote împânzeau malurile, acestea putând transporta mărfurile gratuit, portul fiind la vremea aceea unul lipsit de taxe.

Lespezile cimitirului multietnic sunt bântuite de legendele și poveștile celor adăpostiți sub ele – echipajul unui vas britanic ce au jucat primul meci de fotbal pe teren românesc, prințesa Moruzzi – nepoata voievodului Ioan Sturza, îndrăgostiți shakespearieni dar și mormântul piratului Kontoguris pe ale cărui piatră funerară se împletesc celebrele însemne ale piraților – craniul cu cele două oase încrucișate. Acesta din urmă, profitând de funcția sa importantă în comisariatul naval, afla programul navelor și încărcătura acestora și atrăgea navele spre zonele mlăștinoase printr-o metodă inedită: lega felinare de o scândură prinsă între coarnele vitelor, iar marinarii atrași noaptea de “luminile orașelor” eșuau în bancurile de nisip ale țărmului. După ce marinarii se salvau, Kontoguris și pirații conduși de el prădau vasele și împărțeau o parte din pradă săracilor. Un fel de… haiduc marin.

Aflat la granița dintre continente, Sulina a fost în secolul al XIX-lea unul dintre cele mai libere locuri ale bătrânului continent, un ținut magic al tuturor posibilităților unde oamenii veneau să își caute libertatea, unde apa tulbure și dulce a Dunării se întrepătrundea cu apa sărată și învolburată a Mării Negre.

Din orașul cosmopolit au mai rămas doar clădirile ponosite și bătute de vremuri grele, peste care nepăsarea și-a așezat amprenta. Asta pe malul drept, căci pe malul stâng casele și clădirile fostelor C.A.P.-uri arată cu mult mai jalnic. Noroc că Sulina este situată în inima Deltei Dunării și astfel fonduri sunt pompate de călătorii ce vin să își adape curiozitatea cu legendele de la gura de vărsare a fluviului.

Șase străzi principale legate între ele de o mână de alei înguste, fără sensuri giratorii sau semafoare. Nici nu ar fi nevoie, căci aglomerația de mașini este practic inexistentă. De fapt, sunt mai mulți cai decât locuitori în oraș, și cu siguranță mai mulți decât orice mijloc de transport motorizat.

Vechile povești ale orașului, precum și tradițiile sale se mai regăsesc doar în festivaluri sau în cărțile celor care au trăit acele vremuri, precum Jean Bart – un funcționar portuar al acelor timpuri ce îndrăgostit de Sulina îl denumea pe bună dreptate Europolis: “toate neamurile de oameni, toate seminţiile se întâlneau aici; drojdia lașă a Levantului dospea la un loc înfrăţită cu trufașa putere britanică, doborâtă, narcotizată de valuri de alcool”.

Sub un apus portocaliu, ultimele raze de soare reflectate în apele portului scaldă într-o lumină caldă navele imense încărcate cu containere, sub pavilioanele din Panama și Vanuatu. Într-un fel, Sulina a rămas în continuare cosmopolită, un mozaic de neamuri la gura bătrânului Danubiu.