TrekLens

Deasupra întregului Berat se înalță o cetate cu o istorie mai lungă de 2500 de ani. Pe dealul ce adăpostește zidurile în interiorul cărora casele aduc mai degrabă aminte de un sat decât de locuințele unui castel, tribul de iliri Parthini fondau prima cetate în secolul al IV-lea î.e.n. Două secole mai târziu fortăreața cădea sub asaltul romanilor ce au distrus-o omorând întreaga populație de sex masculin.

Câteva secole mai târziu cetatea a fost reconstruită tot de romani pentru a apăra granițele imperiului de invaziile barbare, fiind ulterior lărgită de cuceritorii bizantini până în secolul al XIII-lea. Încercuit de ziduri de piatră și cu un total de 24 de turnuri de veghe, interiorul castelului este și astăzi o zonă locuită.

Vechile ulițe pietruite ale castelului se încovoaie parcă sub istoria care a trecut peste ele. Orașul miroase a eternitate – nimic nu este făcut în grabă aici, iar liniștea înghesuită între ziduri pare că s-a adunat încă de la începuturi.

Pe munții care obturează orizontul s-au înghesuit norii să privească spre valea râului Osum care desparte orașul vechi unde casele se înghesuie una într-alta ca într-un stup de albine, de orașul nou cu blocuri comuniste peste care se ridică bătrâna cetate. Este greu de înțeles unde începe o casă și unde se termină alta în vechiul cartier cu arhitectură otomană – cumva pare o singură clădire peste care doar s-au mai adăugat camere. Nici nu este de mirare că și-a căpătat porecla de “orașul celor 1000 de ferestre”.

De milenii, cetatea s-a agățat de marginile colțuroase ale muntelui iar interiorul ei adăpostește ruinele uneia dintre cele mai vechi moschee din țară. Conform scrierilor exploratorului otoman Evliya Çelebi, Moscheea Roșie a fost construită în timpul sultanului Baiazid al II-lea la puțin timp după căderea orașului în mâinile armiilor otomane, și inițial folosită de caravanele ce traversau continentul. Ulterior, armata otomană staționată în zonă avea să o folosească. Din ea au mai rămas astăzi doar bucăți de zid peste care tronează minaretul cu trepte tocite și înguste ce urcă spre o priveliște extrem de aeriană.

Ruinele Moscheei Albe sunt și ele lăsate în paragină. După 44 de ani de comunism extrem în care religia a fost scoasă în afara legii, nu mulți albanezi mai sunt practicanți religioși în zilele noastre deși mulți se declară a fi musulmani sau creștini. Locașele vechi de cult au fost în mare parte lăsate în paragină, iar istoria ascunsă printre smocuri de iarbă așteaptă să fie descoperită.

Bătrânele ziduri ce se confundă uneori cu stâncile golașe care le înconjoară, ascund printre altele și ruinele enormei cisterne de apă care alimenta cândva cetatea. Departe de eleganța aproape fastuoasă a cisternei de apă din Istanbul, cea din Berat adăpostește câteva colonii de lilieci al căror sunet produce ecouri care formează cadrul perfect pentru un film de groază.

Norii îngrămădiți peste crestele aflate la o aruncătură de băț se bulucesc unii peste alții în încercarea de a acoperi vârful plin de zăpadă al muntelui Tomorr. Cu amestecul de stânci împădurite și golașe pe care se cațără îndrăzneț casele albe otomane, Berat și-a țesut propria sa magie într-un scenariu plin de munți.