TrekLens

Cu câteva zile înainte de plecare niște revolte izbucnite la Baghdad pe fondul unei crize politice care a lăsat mai mulți protestatari împușcați, aduc din nou Irakul în ghearele presei. Și totuși, nordul Irakului ar fi în continuare suficient de calm pentru a nu mă face să îmi ridic prea multe întrebări.

Sosirile la destinație în orele mici ale dimineții au avantajul că maximizează timpul de explorare, dar în același timp unele ore sunt pur și simplu prea neortodoxe pentru a ieși într-un teritoriu sensibil din punct de vedere al securității. În plus, câteva scaune strategic alese oferă posibilitatea de a mai recupera la capitolul somn.

Irakul este cunoscut în arabă ca ținutul celor două râuri, iar numele său evocă cele două puternice cursuri de apă ce au desenat evoluția civilizației în Mesopotamia cu multe milenii în urmă. Aici în marea mlaștină dintre Tigru și Eufrat mulți istorici plasează biblica legendă a Grădinii Edenului ce, așa cum o descrie și Wilfred Thesiger în una dintre cărțile sale este ‘o lume completă prin ea însăși’.

Pentru jihadistul cu idei puține și fixe Irakul este țara califatului, însă pentru mine este locul ce păstrează urmele lui Ghilgameș, ale lui Harun al-Rashid, ale lui Xerxes și ale lui Alexandru cel Mare. Munții arizi, deșertul, razele de soare pe care le simți cum îți trec efectiv prin corp, căldura sufocantă și livezile de curmali au toate un farmec propriu pe care cu greu îl poți descrie celor ce nu au călcat în astfel de zone.

În ciuda agitației aparente și a claxoanelor, până și timpul curge mai liniștit decât într-o țară civilizată unde îi suntem captivi, verificând la fiecare câteva minute telefoanele mobile pentru a nu întârzia la o întâlnire, fie ea și una cu prietenii, pentru o relaxare programată cu mult timp în urmă, sau pentru a nu rata cine știe ce emisiune la televizor. Aici taxiurile ce fac naveta între orașe pleacă când sunt pline – timpul este relativ.

Mâncarea este desigur altă poveste – cumpărată de pe marginea drumului de la vreo dugheană insalubră (cel puțin după standardele europene) și mâncată desigur cu mâna, sau servită atent la un restaurant ce promite mai mult, are tot timpul același gust desăvârșit.

Deși suficient de multe încât să nu creeze la prima vedere griji, găsirea unui ATM la care să funcționeze cardurile bancare internaționale este o loterie. Blocada economică internațională face ca multe astfel de bancomate să fie complet inutile în lipsa unui card local, în ciuda siglelor Mastercard și Visa afișate cu mândrie. Din cinci carduri emise la trei bănci diferite, doar unul a fost acceptat. Și totuși, atunci când Allah este ocupat cu altele iar bancomatele refuză să coopereze, comercianții din bazar înconjurați de cărămizi de dinari sunt imposibil de înlocuit.

Ridicându-se pe un deal în centrul orașului, deasupra întregului vacarm uman, domnește Citadela din Erbil. Scrierile cuneiforme sumeriene menționează orașul ca fiind deja stabilit în mileniul al 3-lea î.e.n. Cu o istorie de peste 5000 de ani în care a fost locuit continuu, Erbil își arată din plin vârsta.

Haosul și forfota din bazarul Qaysari ce înconjoară centrul orașului probabil că sunt aceleași ca acum multe secole – produsele sunt poate puțin diferite, însă cu siguranță forfota și aromele, hainele și podoabele aurite, dulciurile și condimentele nu s-au schimbat mai deloc.

Locuitorii citadelei au fost evacuați de câțiva ani și se dorește refacerea cetății sub umbrela UNESCO, însă pentru a păstra titlul de ‘unul dintre cele mai vechi orașe din lume încă locuite’ unei familii i s-a permis să continue să locuiască în cetate. Este o senzație interesantă să știi că ai sub tine cinci milenii de istorie continuă.

Minaretele și arhitectura exterioară a moscheii Jalil Khayat sunt de o eleganță deosebită, însă interiorul pare a fi închis. Providența îmi trimite însă pe cel ce are cheile moscheii și care mă invită să o văd, deschizând-o doar pentru mine. Și nu, la ieșire nu mi-a cerut bacșiș. Pe aici nu a pătruns încă acest prost obicei.

Moscheea Jalil Khayat este una sunnită și cea mai mare din întregul Erbil. Data construcției sale este recentă însă – are abia 15 ani vechime, însă domurile interioare și arhitectura sa sunt o combinație spectaculoasă între Moscheea Albastră din Istanbul și cea a lui Muhammad Ali din Cairo, fiind considerată una dintre cele mai frumoase din lume. Și… recunosc că este deosebită.

Mai are mult Erbilul până când va arăta cu adevărat așa cum îl descriu ghidurile turistice ai căror autori probabil că nu au părăsit confortul propriilor fotolii – ‘un oraș modern’. Odată forfota și aromele bazarului rămase în urmă, Erbil este sufocat de trafic, praf și mizerii aruncate în rigolele de pe marginea drumului. Erbil este oricum dar nu modern – i-ar fi și greu, căci era considerat un oraș antic încă din vremea când Alexandru cel Mare l-a învins pe regele persan Darius al III-lea la mai puțin de 100km distanță de oraș, cu peste trei secole înainte de nașterea creștinismului.