ECHINOCȚIU DE TOAMNĂ LA ÎNĂLȚIME

Prefer pustietatea înaltă a Transalpinei față de măreția Transfăgărășanului supra-aglomerat. Din satele de sub munte ale Olteniei, drumul își croiește serpentine abrupte spre înălțimi pentru a urca până în cel mai înalt punct asfaltat de pe drumurile României – Pasul Urdele. Parcă aș mai fi stat pe drumul acesta să continui iarăși peste munte pe la Obârșia Lotrului și Oașa pentru a ieși în inima Ardealului, la Sebeș. Un drum de o sălbăticie aparte.









Zilele din ce în ce mai scurte ale toamnei ne îndeamnă la artificii tehnice și ne începem urcușul de la peste 2000m altitudine spre creasta Parângului. Ascensiunea începe în forță, ca un fel de pedeapsă pentru trișorii din noi. Plătim cu bucurie birul acesta pentru a vedea linia pădurii adunată la mijlocul văilor.









În lipsa pădurilor, jnepenii și-au croit drum spre înălțimi până aproape de creastă. Vârfuri și culmi se joacă cu distanțele și ținta noastră apare înșelătoare undeva pe la orizont. Doar câteva ore ne despart însă de ea, urcușuri și coborâșuri într-un peisaj punctat cu lacuri glaciare. Semne de viață pierdute într-o lume a imensității împietrite. Nivelul apelor este scăzut – vara a ținut prea mult și seceta a făcut ravagii și pe aici. Puncte mici și albastre trecute pe hărți și căutate în zadar pe văi.








Este echinocțiu de toamnă și odată cu apusul soarelui temperatura scade brusc. Toamna vine mai repede în munți. Într-o șa, în creierii munților, un cort galben este pata de culoare perfectă. Pe coclaurii aceștia mi-ar fi plăcut și mie să-mi aștern cortul pentru o noapte. O re-editare a unui moment dintr-o vară trecută. Fuioare de ceață traversează creasta iar un șir de luminițe coboară spre civilizație cu plinul de munte făcut. Pentru moment.






One thought on “ECHINOCȚIU DE TOAMNĂ LA ÎNĂLȚIME

Leave a Reply

Your email address will not be published.