TrekLens

El Drago este cel mai bătrân și cel mai mare specimen de Dracaena draco – arborele dragon nativ Insulelor Canare, iar ruda sa cea mai apropiată este la fel de uimitorul Dracaena cinnabari nativ insulei yemenite Socotra – tocmai de cealaltă parte a continentului negru. Despre El Drago, cum este alintat de localnicii din Tenerife, se crede că ar fi strâns cam un mileniu de viață sub coajă și este unul dintre simbolurile arhipelagului fiind declarat monument național încă din 1917. Cu o înălțime de 21 de metri și o circumferință tot cam pe atât, copacul are mai mult de 300 de ramuri principale și este estimat a cântări în jur de 140 de tone. Atunci când a înflorit în 1995, cele 1800 de ramuri pline de rod au adăugat copacului o greutate de încă 3 tone și jumătate în fructe.

Parcul de pe terasa căruia El Drago se deschide în uriașa sa splendoare, adăpostește și colorata biserică San Marcos Evangelista. Exteriorul sobru nu trădează prin nimic explozia detaliilor de la interior – poate doar ferestrele și ușile să lase câteva indicii să se strecoare spre cei curioși. Interiorul bogat decorat tinde însă spre punctul în care sculpturile devin puțin cam teatrale.

Când drumul părăsește coasta însorită a oceanului pentru a urca munții înverziți din vest, serpentinele se încolăcesc în zeci și zeci de unduiri. Panorama se deschide spre coasta sudică de îndată ce ajungem la peste 1100m altitudine, după care coboară ușor spre vale. Vremea este ideală pentru a cățăra toate drumurile astea pe două roți și tot atâtea pedale – păcat că bicicletele se odihnesc pe continent.

La Barranco del Infierno, o potecă amenajată își face loc în adâncurile canionului urcând ușor spre diferite puncte de belvedere. Sub noi, în adâncimile hăului firișorul mic de apă nici nu se mai zărește. Dificultatea potecii este banală dar riscul ca diverse pietre să se desprindă din pereții înalți și să-i lovească pe cei care se plimbă aici este oarecum reală, iar autoritățile au instituit obligativitatea purtării căștilor de protecție. Este în același timp și o modalitate de a face bani de pe urma naturii, limitând și numărul zilnic al vizitatorilor.

Vegetația luxuriantă a profitat de toată umezeala văii și a umplut întregul canion deasupra căreia pereții de stâncă se ridică la zeci de metri pentru a atinge cerul. Firul apei apare abia pe la jumătatea distanței până la punctul final – cascada. Tot ultima parte a canionului este și porțiunea considerată cea mai periculoasă și unde în teorie opririle mai lungi de câteva secunde sunt interzise. Tot timpul anului cascada din capătul traseului este extrem de mică din cauza permeabilității stâncilor și a solului ce trage toată umezeala, însă aici drumul este cel important și nu destinația.

Înapoi spre nord, pe măsură ce urcăm munții, norii își fac apariția și rămân aninați de creste. Coborârea spre Charco de los Chochos este o frumoasă nebunie de-a lungul unei șosele ale cărei serpentine abrupte ne fac să ne întrebăm dacă frânele ne vor mai ține – de ceva timp mașina închiriată scoate niște zgomote crunte în momentul frânării de parcă plăcuțele de frână ar fi dispărut cu totul, sau etrierii ar rămâne ocazional blocați.

Charco de los Chochos este una dintre nenumăratele piscine naturale apărute din interacțiunea lavei cu apele oceanului. În ciuda agitației valurilor, apa din piscină este calmă însă vântul smulge orice picătură de căldură pe care razele timide ale soarelui ar putea-o strecura printre nori. Aici, în capătul acesta al insulei Tenerife este și cel mai nou pământ al Insulelor Canare și locul unde în urma înălțării insulei grație erupției vulcanilor, țărmul submarin din apropierea insulei se prăbușește brusc în abisul oceanului. Aici este locul de unde se pot zări delfini și balene de tot felul, dar acum singura care este prezentă este… sub forma unui schelet al unei balene sei – o imensitate.

Pentru a treia oară în ultimele câteva ore drumul traversează munții. De data aceasta pe Carretera a Tierra del Trigo, care se dovedește a fi cu mult mai sălbatic, mai pitoresc dar în același timp și mult mai abrupt. Micul Hyundai dă tot ce are înghesuit sub capotă și cumva izbândește să lase în urmă fiecare curbă ce îl aduce din ce în ce mai aproape de lunga coborâre ce îi va pune la încercare frânele mult prea obosite pentru a fi considerate sigure.