DRUMUL SPRE DEPARTE

Cât am visat la momentul acesta în care voi face primul pas spre îndeplinirea visului de a tăia toată întinderea Siberiei cu Trans-Siberianul… Ani de zile s-au scurs dar iată că a sosit momentul. Primul pas pe scara vagonului, identificarea cușetei, a samovarului și renunțarea de a îmi mai imagina ce se află pe toată întinderea nordică a hărții lumii, pentru că începând cu primele raze de soare am să văd. 

Ce fac când se întâlnesc în tren un român un belgian și doi ruși, iar între cei patru nu există o limbă comună? Discută, evident. Bruma de rusă scoasă de la naftalină îmi este de ajutor, alte cuvinte seamănă cu slava moștenită în limba română și unde ne blocăm există Google Translate. Nu că ar funcționa impecabil, dar cu atât mai mult discuțiile sunt motiv de amuzament.

Ceaiul negru este liantul de necontestat în Trans-Siberian și nici nu apucăm să trecem de centura Moscovei că rușii scot proviziile: piroști cu cartofi, dulciuri asemănătoare cu cele orientale și cârnați afumați. Desigur, insistă Andreyi, sunt un străin în țara lor și sunt invitat la masă – nici nu încape discuție, iar de amabilitatea aceasta aveam să mă lovesc în toate cele aproape opt zile petrecute în tren. Ne culcăm târziu nu departe de zorii zilei, dar timpul nu mai are importanţă. Timpul este ceea ce avem acum din belșug.






Atât cât se văd din păduri, par nesfârșite și de nepătruns. Zăpada tocmai s-a topit și peste tot este o întinsă mlaștină. Fluviul Volga este pentru ruși ceea ce este Nilul pentru egipteni: o sursă de viaţă. În timpuri demult apuse, la traversarea de peste un kilometru a apei, călătorii salutau ‘Mama Volga’ prin scoaterea pălăriei în semn de respect. La urma urmei este cel mai lung fluviu al Europei, cu cei aproape 3700 de kilometri până la vărsarea sa în Marea Caspică.







Pentru imensitatea Rusiei harta nu m-a putut pregăti iar șocul a venit încă din prima zi de pe drum, când după aproape 12 ore de mers neîntrerupt constat că am parcurs doar o frântură minoră din acest teritoriu. Scara de valori cu care fusesem eu obișnuit a fost dată aici peste cap și înţeleg brusc de ce locuitorii Yakuţiei folosesc măsurători temporale aplicate spațiului – sunt X zile de mers până în satul Y sau până la muntele Z. De prea mult spaţiu, acesta își pierde importanţa și nu mai contează câţi kilometri mai ai de parcurs ci câte zile sau săptămâni, sau, câţi ani ai de stat.

Unde pădurile se întrerup, o mână de izbe alcătuiesc satele cândva ascunse adânc în păduri, ridicate de vechii credincioși ce se ascundeau de prigoana secolului al XVIII-lea. Fusurile orare le schimbăm prin gări uitate de lume în mijlocul pustietății.






Odată cu traversarea râului Cheptsa începem urcarea spre graniţa naturală dintre Europa și Asia, munţii Ural. În Perm intrăm oficial în Asia. Neoficial, nimic nu se schimbă. Momentul geografic este marcat de un obelisc dar peste taiga s-a prelins adâncă, noaptea.






Azi noapte am intrat oficial în Siberia și, de pe șosea s-ar fi văzut pilonul ce marca locul de despărţire al celor exilaţi de familiile lor. Din când în când câte o boare de zăpadă acoperă pământul îmbibat în apă. Mesteceni cu coaja albă compun pădurile rar întrerupte de vreun sat.

Tyumen este cel mai vechi oraș al Siberiei, unde mai mult de un milion de oameni ce au tranzitat orașul înainte de începutul secolului XX au fost exilaţi în Siberia, iar chinul lor începea cu două săptămâni de staţionare în închisoarea de triere, după care erau trimiși pe barje spre Tomsk. Nici emigranţii nu duceau o viaţă mai bună dar măcar își aveau libertatea.






Următorii 600km, o distanță neînsemnată pe aici, sunt doar câmpii ce ușor-ușor prind viaţă odată cu venirea primăverii, presărate cu lacuri puţin adânci mărginite de trestii și papură, vegetație ce ascunde mlaștinile și induce în eroare pe cei ce ar încerca să își croiască drum. Lipsa punctelor de reper a răpit aici sute de vieţi. Stepa Baraba sunt denumite aceste pământuri și primăvara mustesc de ţânţari și tăuni. Nori întregi de insecte ce pot fi ușor confundaţi cu norii ce aleargă pe întinderile Siberiei.






Pământul este bocnă și până și șleaurile ce ţin loc de drumuri pe aici au noroiul îngheţat. Lagărele de concentrare din marele Nord nu aveau măsuri sporite de securitate pentru a-și reține prizonierii. Erau ținuți captivi nu atât de ziduri înalte sau sârmă ghimpată cât de întinderile de neconceput pentru străinii de aceste locuri. Natura era îndeajuns și era oricum dar nu indiferentă cu intrușii. După iarna în care temperatura cobora la multe zeci de grade sub limita înghețului, voința și putința de a evada erau frânte. Și unde să te duci când mii de kilometri de sălbăticie te așteptau, iar singurul tău bagaj erau zdrențele de pe tine și o bocceluță cu câteva provizii? Aici prizonierii nu trăiau ci pur și simplu existau. Și asta pe termen limitat, până când existența le era curmată de frig, boli, foamete sau cel mai des de toate acestea combinate.






Jumătatea Siberiei este marcată de Enisei, fluviul ale cărui ape izvorăsc din Mongolia și după 5200km de tăiat pământurile și munţii înspre Nord, își amestecă apele cu Oceanul Arctic. Vechiul pod peste Enisei, schimbat cu douăzeci de ani în urmă, fusese construit pe piloni de granit spre a rezista celor câteva săptămâni în care aisberguri imense se rupeau și pluteau înspre vărsare. La câţiva kilometri depărtare se află unul din orașele ce nu apăreau pe hărţile sovietice și care era unul din secretele bine păzite ale Uniunii Sovietice: Krasnoyarsk-26, unde era produs armament îmbogățit cu plutoniu și unde se află acum cel mai important producător de sateliți ai Rusiei, JSC Information Satellite Systems.

Acesta nu este însă singurul oraș-secret al fostei Uniuni Sovietice, Krasnoyarsk-45 (cunoscut și ca Zelenogorsk) nefiind departe de Zaozyornaya și este unul din centrele spaţiale ale Rusiei și locul unde se produce uraniul îmbogățit. În scopuri pacifiste, insistă Vasilyi.








O nouă zi strălucește peste tren. Ireală dacă este să o compar cu cea de ieri, cu soarele ce se scurge peste cer. Prin pâcla argintie ce acoperă imensitatea Siberiei, trenul se strecoară pe după îndepărtate coline. De undeva dinspre Estul unde drumul se întinde spre infinit, razele soarelui lovesc din plin în pădurile taigalei disipându-se în miriade de fascicule. Un nou început de zi. A câta oare?!





Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *