TrekLens

Soarele s-a înălțat peste culmea din față, iar după frigul nopții îl salut cu drag. Dacă ar fi să îmi aleg o zeitate căreia să-i încredințez rugi, cred că Soarele și-ar mai câștiga un adorator – fără el noi nu am putea exista, iar asta se simte extrem de bine aici la aproape 4300 m altitudine, unde o rază de soare face diferența între o lume înghețată și una în care se poate trăi și fără cinci cojoace în spate.

O omletă ține loc de mic dejun, iar Stanzin – bătrânelul din seara precedentă este o gazdă desăvârșită. Vraci și șaman local, își umple timpul liber cu sculptat rugăciuni pe mici lespezi de piatră pe care le așterne apoi prin munți, în peregrinările sale spre a culege plante medicinale cu care să-și vindece consătenii.
Privind în oglinda retrovizoare, familia ce m-a găzduit peste noapte se face din ce în ce mai mică. Julley, Stanzin, mulțumesc pentru tot.

O limbă de pământ frământat coboară spre oglinda lacului, pentru o ultimă revedere de aproape a apelor turcoaz. De acum lacul va trăi doar în amintire, căci mai departe el intră în China aflată la mai puțin de 10km depărtare. Ca pentru a compensa despărțirea, un grup de 15-20 de kiang pasc neîmblânziți în peisajul acesta ireal.

Dincolo de checkpoint-ul din Chushul începe iarăși off-road-ul pe care îl ghicisem pe hartă încă de ieri, iar pe alocuri drumul este ca în savana din Botswana, cu nisip extrem de fin și maluri de pământ – o combinație ce transformă minutele în ore iar mersul domol într-un dans în care motocicleta se lasă greu de controlat. După ce altitudinea se mai domolește, odată cu descățărarea de la cei 4625m altitudine ai pasului Tsaga La, drumul devine de-a dreptul sinistru – șleauri cu praf fin de aproape jumătate de metru adâncime, în care roțile pur și simplu se afundă și dispar, iar odată cu ele și aderența.

Un kilometru de luptă corp la corp cu Scrammy ce odată căzut ar dispărea probabil cu tot cu ghidon sub maldărul de praf. Un drum ce face parte din categoria celor pe care odată ajuns te întrebi de ce te-a mâncat în poponeață să vii până aici și te juri că nu mai faci. Experiența zice că asta durează cel puțin până data viitoare – se pare că în fața aventurii memoria se face că uită promisiunile din trecut.

Munții poartă mirajul zăpezii pe înălțimi și au dune cafenii adunate în căușul văilor, sub un cer nesfârșit de albastru spre care flutură stegulețele multicolore ce poartă rugăciunea Om-Mani-Padme-Hum spre zenit. Azi este drumul către infinit, unde depărtarea se simte visceral. În pustietatea asta intersecțiile de drumuri sunt ușor de ratat – un mic stâlp în mijlocul unor drumuri de pământ și, cu puțină neatenție de trezești în cu totul altă parte a hărții. Dacă ești norocos poți să le conectezi de-a dreptul peste câmp – terenul este la fel de plăcut la mers, asta dacă nu dai de un lac sau zonă mlăștinoasă. Drumul în sine este la latitudinea fiecăruia, iar direcția este dată de șiruri de momâi de pietre ridicate din loc în loc. Buncărele sunt parte integrantă din peisaj – dușmanul chinez este la doar câțiva kilometri distanță.

Până acum câțiva ani, Loma reprezenta punctul terminus până la care străinilor li se permitea accesul. Este o zonă teribil de sensibilă aici, pentru că milițiile maoiste (tot chinezii, bată-i vina) mai fac probleme în zonă și vor sa revendice niște teritoriu indian. Prin urmare, prezența bazelor militare în zonă este masivă și a venit la pachet cu câteva puncte de verificare a celor ce tranzitează locurile.

Pentru că mare parte din Ladakh (la fel cum este cazul și al altor zone mai sensibile din India) este considerată zonă restricționată, este nevoie de un permis special pentru acces. De curând a fost redenumită ca zonă ‘protejată’ pentru a se asorta mai bine cu spoiala de democrație, dar toate restricțiile anterioare au fost desigur păstrate. Birocrație pură. Amuzant este că pe acest permis sunt trecute diverse rute fiecare cu restricțiile sale, iar pentru destinația de astăzi, Hanle, este notat în mai multe locuri că înnoptarea este interzisă. Agenția care mi-a rezolvat permisul de acces, mi-a trimis însă și o poză a unui așa zis comunicat în care este precizat că Primul Ministru ar fi permis străinilor să doarmă în Hanle – asta se întâmpla prin 2019. Așa alambicată este birocrația în India încât în câțiva ani informația nu a ajuns la cealaltă parte a guvernului – cei care se ocupă de eliberarea permiselor. Nu știe stânga ce face dreapta.

La intersecția spre Hanle un soldat cere o copie a permisului și desigur pașaportul. Hanle este răspunsul la întrebarea privind destinația, însă răspunsul nu pare a fi pe placul lui căci prima reacție este de a-mi interzice să dorm acolo – doar scrie clar în permis. Da dar… asul din mâneca de pe WhatsApp spune cu totul altceva, și deși nu credeam că va funcționa o simplă poză, aparent pentru ei ordinul nu se discută. Nici măcar când este sub forma unei fotografii de pe WhatsApp.

La mai puțin de 20km depărtare de frontiera disputată dintre India și Tibetul controlat de China, se află una dintre cele mai mari și mai cunoscute mănăstiri din Ladakh, construită sub patronajul regelui Sengge Namgyal al regatului de secol XVII, Ladakh.

Înainte de sat, pe un deal se înalță mănăstirea budistă tibetană Hanle, o gompa din secolul al XVII-lea. Privind înapoi în istorie, întreaga vale a fost folosită pentru comerț între cele două regate, Ladakh și Tibet, ce astăzi au fost asimilate de două mari superputeri. Oamenii sunt aceiași de ambele părți ale graniței, cu aceleași obiceiuri și tradiții, iar pe valea indiană, din cele o mie de suflete câte adăpostește, vreo trei sute sunt în răsfiratul sat Hanle. Granițele nu țin cont de oameni.