TrekLens

După monotonia trenului, anvelopele torc de bucuria contactului cu asfaltul pe cei aproximativ 7 kilometri de cățărare până la intersecția cu Transbucegiul. Un indicator ignorat de toată lumea interzice accesul spre Cabana Dichiu iar liniștea pădurii este deseori tulburată de zgomotul motoarelor turate de șoferii curioși. Luăm în piept Drumul Babelor, panta de 10% și pe alocuri chiar mai accentuată storcând energia din noi încet dar sigur. Serpentină după serpentină muntele începe să se dezvăluie în ipostaze noi iar în pofida traficului auto mult prea intens pentru gusturile noastre, gunoaiele de pe marginea drumului lipsesc cu desăvârșire. La popasuri prelungite, mușchii răciți încep să gâfâie și abia după vreo sută de metri constată că nu au de ales și trebuie să se adapteze.

Între un pâlc de brazi și un cer cu nori grei, Cabana Dichiu ne întâmpină ca o izbăvire a lungului urcuș. Constatăm cu plăcere lipsa completă a grătarelor iar la o răspântie de drumuri analizăm situația: avem în dreapta o ușoară urcare de vreo 8 km peste Platoul Bucegilor spre Piatra Arsă, loc unde asfaltul se termină iar ultimii 3 kilometri până la Babele trebuie parcurși pe drum de pământ, iar în stânga avem coborârea spre Lacul Bolboci. Ar fi fost frumoasă o revedere cu Babele și Sfinxul, însă o lăsăm pe o dată viitoare și eliberând frânele lăsăm “caii” să alunece cu viteză spre vale.

Frânele se răcesc abia pe abrupta cățărare ce ne scoate pe barajul Lacului Bolboci – nesfârșită oglindire a cerului în ochiul de safir al muntelui. În lumina razelor de soare strecurate prin nori groși de ploaie, lacul își schimbă nuanțele de la albastru intens la un verde smarald furat parcă din coroana pădurii.