Pandemia, sau poate mai degrabă acea perioadă forțată în care nu am fost lăsați să părăsim localitățile și am fost ținuți în case, au stârnit în mine nevoia de a fugi din București în fiecare weekend. Se simte aproape fizic, iar în acest weekend nici măcar vremea rea nu mă oprește. Fernweh – dor de departe căci opțiuni am pe cât mă ține imaginația.
Plouă mărunt și plouă liniștit, plouă zăpăcit și plouă furtunos. În zorii zilei furtuna arată aproape magic, însă odată ce cotesc spre Curtea de Argeș ploile rămân în urmă.
Există o perioadă specială în an când drumurile sunt libere, când nu se mai înghesuie lumea să aștearnă kilometri sub roți. Mergi înconjurat de natură pentru kilometri întregi și nimic altceva nu mai tulbură liniștea. Așa este și astăzi, când pe cei ce parcurg Transfăgărășanul îi poți număra pe degetele din dotare, iar vremea… este desigur spectaculoasă. Norii se fugăresc pe vârfuri iar culmi întregi dispar în câteva secunde învăluite în umezeala alb-cenușie.
Este o lume de basm dar nu ca toate celelalte, ci una a stâncilor, a plaiurilor înalte și a apelor de gheaţă.
Sus în creasta Făgărașului se bulucesc norii neîndrăznind încă să se reverse în sudul plin de soare al muntelui, însă o bucățică de nor curios înaintează încetișor în tunel. Din lacul Bâlea doar un colț fantomatic se întrezărește iar rost de așteptat nu este căci norul pe care îl vedeam spre Fereastra Zmeilor a reușit să ajungă dincoace de Piscul Bâlei și… este prea pufos pentru a-l mai aștepta să treacă.
Întotdeauna este o liniște greu de cuprins aici în inima țării, pe drumul ce urcă în prelungi serpentine spre lacul Oașa. S-au colorat pădurile, fagii împletindu-și galbenul cu verdele încăpățânat al coniferelor pentru distanțe ce par a ține la infinit.
Din înălțimile lacului Oașa, pădurile colorate ale toamnei împung înălțimile încă albastre. Undeva spre crestele Cindrelului și Șureanului se zăresc nori grei, iar sus pe baraj, cu o singură delicioasă și notabilă excepție, totul este închis. Mă așteptau pe mine cei ce vindeau langoși, obloanele închizându-le de îndată ce m-am îndepărtat cu bunătățile aburinde în aerul ce aproape că miroase a iarnă.
La Obârșia Lotrului este pustiu prin compație cu forfota de acum câteva săptămâni când încă se mai simțea căldura verii ridicându-se din asfalt, când pe Transalpina Parângului pedalam serpentinele sub un senin ce mințea că este încă vară. Acum, norii de sus de pe munte prevestesc iarna. Stâna cea mică dinainte de stâna Ștefanu a coborât deja iar scheletul de lemn este o apariție aproape fantomatică prin iarba îngălbenită de frig. Ceva mai sus este omniprezent norul. Prin alburiul umed de dincolo de parbriz se vede prea puțin, așa că tot ce pot face este să îmi aduc aminte de peisajele din alte ture, pe care le suprapun curbelor de la fața locului pentru a mai colora puțin lumea asta aproape alb-negru.
O ploaie măruntă ține să se preschimbe în fulguială, iar pe la 2100m altitudine, în pauza de mai puțin de o oră de sub vârful Cărbunele, fulgii cernuți din albul omniprezent au așternut deja cam doi centimetri de zăpadă proaspătă. Mai sunt două zile până când se va închide oficial Transalpina, iar prognoza îmi confirmă că va continua să ningă toată noaptea. Un calcul simplu îmi arată că dacă ninsoarea va continua așa până dimineață am să mă trezesc cu zăpada până la genunchi și posibil cu șoseaua impracticabilă, și tare îmi este teamă că autoritățile nu o vor mai deszăpezi pentru două zile. Rațiunea învinge cheful de a dormi aici, însă nu și multele opriri pentru a privi jocul fulgilor în lumina farurilor.
Cu pasul Urdele ascuns încă în nori, cobor în penumbra aruncată de portocaliul rămas în urma soarelui dus spre alte meleaguri. Ceva mai sus de Rânca s-a înseninat cerul și este deja cald la cele 2°C. Cu ochii înălțați la splendoarea Căii Lactee adorm sub catifeaua neagră a unui cer de cristal plin de stele.
…
Spre răsărit, orizontul se colorează într-un crescendo al nuanțelor curcubeului, în ciuda celor -5°C zgribulite în termometru. Cu iarba înghețată, norii ce înghit vârf după vârf și șoseaua rămasă pustie până spre vara anului viitor, mă simt ca în Islanda în plină vară.
Munții au fost revendicați de iarnă, iar la fiecare câteva zeci de metri coborâți pe șoseaua abruptă gradele încep să își facă loc din ce în ce mai grăbite în termometru. Prin câmpiile Olteniei pare că am schimbat câteva paralele – aici nimeni nu a auzit încă de iarnă.
Toate drepturile privind fotografiile şi textele prezentate pe acest site îmi aparţin. Nici o parte din acest site nu poate fi reprodusă sub nici o formă fără aprobarea mea.