TrekLens

Începutul urcării pe Transalpina Sudică poate fi comparată cu momentul în care cineva te trezește din somn și te pune să sprintezi o sută de metri. Gâfâiala începe după primul metru căci corpul nu a avut răgazul de a se obișnui treptat cu efortul. Din Novaci drumul până în Pasul Urdele nu face decât să urce continuu fără răgaz. Sunt aproape 1600m diferență de nivel iar înclinația pantei nici nu contează – drumul urcă pieptiș.

După primii cinci kilometri în care simt că inima o zbughește din piept înaintea mea, suflul revine la locul lui iar pedală după pedală cadența favorită ajunge la echilibru. Dimineața aduce cu ea un soare puternic de munte, ce nu lasă vântului pic de răgaz – se simte de parcă aș pedala la tropice, căci pe versanții golași nimic nu ține umbră șoselei. Cartea ascultată în căști și peisajul dimprejur sunt însă suficient de captivante pentru a uita de efort și căldură. Doar câte o picătură de sudoare mai amintește de realitate.

Serpentină după serpentină, drumul se încolăcește pe munte spre releul de la Rânca – un reper excelent pentru a realiza diferența de nivel ce trebuie cățărată. Distanța se micșorează însă cu fiecare pedală ce aduce mai aproape vârful munților. Dintre toate stațiunile montane din România, Rânca pare că a tras lozul necâștigător – un amalgam de construcții printre care se pierde bunul gust căzut probabil în vreo fundație, o varză arhitecturală ce amintește de capitalismul sălbatic al tranziției anilor 1990.

Când umbra ultimei construcții rămâne în urmă, încep serpentinele pieptișe ale urcușului spre locul unde asfaltul șoselei a fost așternut la cel mai înalt punct din România: Pasul Urdele. Un cârcel apărut la piciorul drept își face rapid un prieten la același picior și pot doar să mă gândesc că micul porridge mâncat dimineață a fost insuficient pentru urcarea asta. S-a terminat carburantul înainte de vreme și în rezervor mai am doar vapori. Pe urme de porridge diluate cu multă apă mașinăria funcționează însă, căci peisajul anesteziază orice durere. Dinspre vârful Parângul Mare s-a format un nor întunecat ce aduce cu el umbra mult dorită, iar Pasul Urdele ajunge în sfârșit sub roțile lui Sibir.

Două sute și ceva de metri diferență de nivel în serpentine strânse coboară la adăpostul uneia dintre cele mai pitorești văi din Carpații Meridionali, prin care cenușiul șoselei nu strică deloc liniștea. Izvorul amenajat pe marginea drumului este un binevenit loc de popas înainte de a lăsa bicicleta să curgă la vale până când din cel mai de jos punct aceasta începe să urce din nou. Alți aproape două sute de metri diferență de nivel de urcat în pedalat mărunt, pe marginea unui versant abrupt ce lasă privirea să zburde, până când peisajul se deschide spre munții Căpățânii și Latoriței. În depărtare, înălțimile împădurite ale munților Șureanu sunt sub amenințarea unor nori de ploaie din seria avertismentelor codurilor colorate de vreme rea. O colecție de creste montane de excepție.

Șoseaua o zbughește din nou la vale spre Obârșia Lotrului, un asfalt perfect pe care vitezometrul bicicletei indică la un moment dat 63km/h, moment în care mașinile sunt depășite de cele două roți grăbite. Punctul terminus al zilei este intersecția cu TransLatoriței, un drum parcurs cu altă ocazie, spre a vedea și alte unghiuri ale acestor munți.

Și, pentru că nevoia de a vedea și alte unghiuri ale muntelui iar urcările de astăzi nu au fost suficiente, Novaci devine noua țintă a zilei. Tot ce am coborât până acum în viteză am ocazia de a savura în ritmul lent al urcărilor. Nori negri s-au adunat peste munte, dar prognoza de astăzi nu indică mai mult de câțiva stropi răzleți.

De fiecare dată când îmi treceau prin gând serpentinele nordice ale pasului Urdele, fiori reci se strecurau pe șira spinării. Poate că de vină este întregul peisaj aspru și abrupt și muntele impresionant pe care sunt acestea croite, căci odată începută urcarea realizez că dracul nu este chiar așa de negru chiar dacă este ultima urcare a zilei. O ultimă pauză în pasul Urdele, spre a arunca o privire în urmă înainte de a lăsa bicicleta să curgă la vale. Viteza se adună din ce în ce mai mare pe măsură ce altitudinea scade – noroc cu multitudinea de curbe, căci în ritmul acesta viteza luminii ar fi rămas undeva în urmă.