TrekLens

Cu nerăbdare adunată între crampoanele anvelopelor, roțile bicicletelor se întrec pe drumul spre Vadu, pe un asfalt impecabil ce avea să se transforme curând într-un mic tărâm de aventură. Un drum lung ni se întinde în față, dar vremea este excelentă – soare și vreo 15°C ce se înmulțesc văzând cu ochii. De jur-împrejur Dobrogea, mărginită de pomi fructiferi ce au atras albinele care ne bâzâie curioase. Pedalăm rotund spre soare-răsare și marea cea mare – cea Neagră mai exact. Dincolo de Vadu se întinde Delta Dunării, plajele sălbatice, roiuri de țânțari abia desmorțiți și din ce în ce mai multe păsări ce-și amestecă vocile într-o cacofonie de sunete din care deslușim cu greu mierle, pițigoi și pupeze.

Șleaurile de nisip bătătorit sunt un teren de joacă ce prevestește ceea ce avea să fie cea mai distractivă dar și cea mai grea parte a întregii ture – pedalatul pe nisipul prin care anvelopele se afundă și unde orice oprire înseamnă un chin dublu de a porni din loc. Soluția este alergatul valurilor în încercarea de a prinde cât mai mult din nisipul întărit efemer de apa sărată, pe care se poate înainta aproape decent cale de câteva momente. Secunde și uneori fracțiuni de secundă în care driblăm valuri, strivim scoici, derapăm pe nisip afânat și suntem împroșcați de valuri grăbite și greșit anticipate. Sindromul Stockholm este la el acasă – ne iubim călăul chiar dacă energia se scurge din noi ca și când am pedala o potecă înclinată din vârf de munte, și chiar dacă nisipul și sarea formează ușor-ușor o platoșă pe angrenajele bicicletelor.

Vântul ne este prieten, împingându-ne gentil din spate, sub soarele ce se încăpățânează să rămână pe cer în ciuda prognozei meteo. Poate este și el curios să vadă cât de mult ne putem distra printre valuri.

Un grind îngust desparte lacul Sinoe de Marea Neagră – o biată limbă de pământ ce-ți dă impresia că un vânt mai puternic ar putea lesne să te arunce într-una dintre ape în funcție de chef. Pelicanii își iau zborul greoi dar în același timp maiestuos, doar pentru a ateriza puțin mai târziu când se lămuresc că noi nu reprezentăm nici un pericol ci suntem doar doi nebuni ce-au vrut să ia Delta la pas. Caii lăsați liberi pe malurile sărate își caută iarba printre stuful și ochiurile de apă mlăștinoasă, dându-se sperioși la o parte din calea noastră și privindu-ne lung în urmă.

Distanța până la Gura Portiței scade pe măsură ce kilometri se adună în odometru, doar pentru ca într-un final farul să ne semnalizeze că am ajuns la destinație.

O potecă mărginită de stuf, pomi înfloriți și iarbă primăvăratică, cormorani ce-și deschid leneș aripile pentru a-și părăsi cuiburile în favoarea siguranței apelor și o sălbăticie scăldată în raze de soare – un colț de Deltă primăvăratică ce ne desfată într-o după-amiază însorită.

Obosit de atâta strălucire, soarele a decis să se adăpostească după niște nori întârziați, răpind din frumusețea Cheilor Dobrogei.

În lipsa soarelui bicicletele par obosite în platoșa lor din urme de mare – biete fiare chinuite ce nu ezită să ne poarte mai departe credincioase, în ciuda scrâșnetului de sare și nisip ce roade din angrenaje. Probabil că își doresc și ele să vadă lumea.