DINTR-UN COLȚ DE JUNGLĂ

Timpul este aici la fel de irelevant precum o mătură dată în praful deșertului, iar ora de plecare a autobuzului transformat subit în microbuz se schimbă fără nici un fel de explicație. Bagajele sunt înghesuite pe mașină sub o plasă ce se presupune că ar trebui să le țină pe loc, iar la interior aerul condiționat întreține contrastul celor două lumi.

Un Subaru preparat mai degrabă pentru circuit, se întrece cu microbuzul ce gonește nebunește pe drumurile astea desfundate. Mă simt ca la raliul Paris-Dakar. Un drum în serpentine, cu sute de schimbări de direcţie, munţi colţuroși în depărtări și un aer cu praf roșu măcinat din drumul de pământ. Visez la două roți în ciuda trenei imense de praf lăsată de unul din nenumăratele camioane.

Restaurantele ce mărginesc drumul vând fructe de felurite forme și culori dar și sticky-rice pe băț, iar în vitrinele magazinelor sătești este etern prezenta în zonele tropicale și, probabil singura supraviețuitoare (alături de gândaci) în cazul unui accident nuclear, brânza (ne)topită ‘La Vache Qui Rit’.







Bicicleta are schimbător de viteze și de la depărtare pare ceva pe care te-ai putea baza pentru gonit pe poteci, însă odată aleasă se transformă precum mârțoaga lui Făt-Frumos. Șaua îndeamnă mai degrabă la antrenamentul gambelor iar frânele pe disc sunt aproape degeaba. De schimbat vitezele să spunem doar că schimbătorul de viteze este decorativ și cu o personalitate proprie – te rogi de el să funcționeze și s-ar putea să-ți facă pe plac după câțiva kilometri. Munții și jungla sunt însă de un pitoresc galopant așa că las nazurile pe ultimele petice de asfalt chinuit și pornesc în explorare.

Înconjurat de lame zimţate acoperite cu păduri până aproape de cer, Vang Vieng este nimic altceva decât scena aceea rurală desprinsă din picturile vechi asiatice, cu Nam Song șerpuind alene printre stânci.
















Nu știu prin ce accident geologic au răsărit toţi colţii aceștia disparaţi de piatră, însă acolo sus vreau să fiu. Traversarea pe bicicletă a câmpurilor de orez sub un soare ce arde implacabil, este ca atunci când stai în dreptul unui cuptor aprins și simţi cum îţi este smulsă apa din corp. La adăpostul pădurii sunt îndrumat spre vârful unuia dintre turnurile de piatră, iar bicicleta rămâne legată de un copac, folosind antifurtul local – lanțul împrumutat de la câinele din bătătură. Combinată cu căţărarea și un teren extrem de colţuros, ascensiunea este una greu de ghicit de la baza potecii. Colții de stâncă zgârie aproape la fel de hain ca granitul deși sunt doar calcar ca toată zona aceasta roasă de ploi și împânzită de peșteri. De sus din vârf este priveliștea ce mi-o doream, acea stampă japoneză fără vârstă.
















Într-o buclă a râului s-a format un ochi mai liniștit de apă cu o nuanţă albăstrie translucidă. Este locul de joacă al celor pe care o partidă de înot nu îi sperie. Hotărât lucru, apa asta este tare binevenită pentru a mai spăla din praful și osteneala drumului până aici.



Urcușul spre peștera ascunsă sus în munte este abrupt și protejat cu balustrade din bambus legate cu sfoară. Toată zona asta este un rai carstic, ciuruită de peșteri neamenajate. Intrarea nu prevestește nimic din măreţia interioară. După câţiva pași însă, începe să-și dezlănțuie farmecele – o spărtură lasă să treacă ultimele raze de lumină înainte de a intra în lumea lui Hades, a întunericului fără sfârșit.

Frontala, deși extrem de puternică, abia luminează tavanul și coloanele ce parcă îl susţin. Stalactite și stalagmite imense la tot pasul și o liniște de mormânt. Am făcut un experiment și am stins frontala – este un întuneric cum nu poţi experimenta niciunde și nici un decibel nu zgândără liniștea. Cred că îmi aud sângele cum circulă prin vene. Apoi, s-a auzit o picătură ce a stricat totul. Se lucra la o stalactită.

În subteran, întunericul este ca nici un altul de pe fața Pământului. Noaptea din adâncuri înghite chiar și cea mai strălucitoare lumină și, în aerul curat ce miroase a catifea umedă, negrul absolut este aproape palpabil.







Cu o infrastructură bazată mai mult pe poteci decât pe șosele, centrul Laosului este încă un rai pentru viețuitoarele ce nu sunt chiar așa de temătoare în fața bipedelor ce umblă aiurea prin păduri. Poate că vântul îmi bătea din față sau poate că eram prea absorbit de junglă pentru a face vreun zgomot, însă micul urs soare al Asiei de Sus-Est părea mai atent la scormonit sub rădăcini decât la curioasa privire ce-i cerceta modelul de pe blană. În câteva minute a dispărut însă ca un miraj, atras de cine știe ce atracții din lumea ursidelor, iar locul i-a fost luat de fluturi ale căror culori făceau cu succes concurență curcubeului.











Apusul știu exact de unde am să îl văd astăzi. Pedalând la deal am văzut muntele perfect pentru a saluta noaptea. Plata acestei priveliști stă în urcușul fugărit de înserare, ce a lăsat gambele înfierbântate și ochii strălucind spre valea scăldată în ultimele raze de soare. Suntem o mână de oameni aici sus și, așa cum se cuvine când soarele se stinge, vorbele sunt de prisos și se transformă în șoaptă.
















Leave a Reply

Your email address will not be published.