TrekLens

Promisiunea ploii și norii rămân peste capitala mutată parcă sub un sezon umed, iar spre Vest dau de soarele ce-mi va fi partener prin toată Câmpia Română. Venise vremea să mai învârtim roțile pe drumuri lungi și pustii flancate de câmpuri pline de rapiță.

Pe drumul spre Belogradcik, liniuța amenințătoare din bord se zbate să îmi transmită că nu mai avem mult și rămânem de căruță, iar în pustietatea asta de colț de țară nu îmi prea vine să rămân fără benzină. Mai sunt și pe un drum de munte sinuos, ce urcă parcă spre capătul unei lumi labirintice. Cale de întors nu este dar mă încred în karma ce nu avea să mă dezamăgească nici de această dată. Tot înainte.

Construită în timpul Imperiului Roman, fortăreața Belogradcik este un adevărat cuib de vultur înălțată între rocile de câteva zeci de metri înălțime ce țâșnesc din pădure. Ca în mai toate colțurile de imperii, și fortăreața asta și-a schimbat stăpânii, trecând cu 16 secole în urmă sub influența Bizanțului și în cele din urmă în mâinile țarilor bulgari. Pe sub zidurile ridicate printre cele naturale, au fost construite tuneluri de fugă. Prin ele, după înfrângerea din 1850 a Revoltei de la Belogradcik, căpeteniile rebele au fost scoase din cetate și decapitate. De sus însă, de pe meterezele naturale de piatră ce formau cândva un fund de mare, se zărește simplu frumusețea verde a Balcanilor.

Privind la masivitatea întregii fortărețe, este lesne de înțeles că este aproape imposibil de cucerit prin mijloace normale. Zidurile sunt prea înalte și prea abrupte pentru a fi escaladate, iar dacă întâmplător se reușește trecerea peste primul zid, alte ziduri și mai înalte și mai abrupte se ridică. În timpul acesta, apărarea cetății are poziția perfectă – tot timpul deasupra adversarului. Scări de piatră și scări de lemn, poteci tocite de mii și mii de pași, iar toate acestea duc spre puncte de belvedere de unde ochii nu se mai obosesc să cerceteze orizonturile.

Nu știu unde am să dorm în noaptea aceasta, însă sunt convins că am să găsesc un loc minunat. O știu. Întotdeauna drumul a pus la dispoziție cele necesare călătorului. Nu-mi trebuie mult – doar o poiană ceva mai ferită de trafic. Mai am însă de mers câteva ore până când voi începe să-mi caut poienița perfectă. Până atunci însă, cobor spre Sofia pe drumul prin Montana – culmi golașe sau dimpotrivă împădurite în conifere, închid orizonturile.

Din Botevgrad, Misha îmi propune să las drumurile principale în favoarea necunoscutului, fără să-mi menționeze că drumul era de fapt un forestier. Nu că ar fi contat, dar făcea bine la moral. Câteva gropi mă îndeamnă să le ocolesc în viteză, doar pentru ca terenul să îmi ascundă câteva cratere cu apă mărginite de nisip. Este imposibil de frânat în condițiile astea fără a face îndeaproape cunoștință cu peisajul (dealtfel foarte frumos, nimic de comentat), așa că tot ce îmi rămâne de făcut este să rămân în scărițe și să mă las botezat de apa bălților. Pot zice pas băii planificate într-un eventual râu. Niște bulgari cu motoare ușurele de enduro se uită la mine ca la urs. Ce-i drept, am aproape gabaritul unuia.

Locul de cort se ivește în lunca unuia dintre multele râuri ce se scurg din munți, odată cu soarele ce alunecă lin spre apus printre ramurile unui copac, iar câteva clipe mă întreb dacă nu cumva o să rămână agățat printre ele.