Mic de înălțime dar parte a bătrânilor munți hercinici, tociți de milioanele de ani în care elementele naturii s-au dezlănțuit asupra lor, Măcinul nu pare impresionant de la distanță. De aproape însă, ascunde pe lângă niște priveliști asemănătoare celor din Făgăraș și alți uriași ai României, păduri de alun și de stejar, văi înguste sculptate în lame de granit și chei stâncoase ce par niște ruine ale cine știe cărei cetăți asuprite de timp. O broască țestoasă dobrogeană ne întâmpină ca unic paznic al pădurii, stă frumos la o sesiune foto după care pleacă spre locuri doar de ea cunoscute. Poate mai are și pe alții de întâmpinat. De miile de lăcuste și nenumărații gușteri, nici nu mai pomenesc.
O văiugă cu vegetație încâlcită este intrarea secretă spre Cheile Chediului, ai cărei gardieni – urzici de înălțimea unui om, se lasă cu greu înduplecați. Mai sus de câteva săritori și după un slalom printre bolovani de mărimea unor autoturisme, se deschid zările spre bătrânele pământuri ale Dobrogei. De aici de sus, Dunărea se zărește ca un firav pârâiaș strecurat printre pământuri pârjolite de soare.
Este greu să descifrezi un întreg traseu fie și cocoțat pe unul din nenumăratele vârfuri ce se ivesc din trupul de dinozaur al muntelui. Potecile duc spre lumi secrete în care cireșele amare așteaptă să astâmpere pofta ivită din amintirile copilăriei.
Plecăm spre Est pe drumuri de-un leat cu ținuturile astea, tot spre Est până se termină pământurile și începe marea cea mare.
Toate drepturile privind fotografiile şi textele prezentate pe acest site îmi aparţin. Nici o parte din acest site nu poate fi reprodusă sub nici o formă fără aprobarea mea.
… m-am servit cu poftă de cireșe amare!