Când stânca este mângâiată de abisul cerului, muntele își pierde orice însușire pământească iar Pământul se transformă în Rai. Este locul unde tristețea nu își are locul și de aceea nici fericirea nu mai este necesară. Frumusețea devine atotputernică, domnind peste tot.
Drumurile duc adânc în munte, topindu-se în poteci șerpuitoare printr-o pădure luminoasă. Printre ferestrele rămase neastupate de frunze, peste o stână invadată de urzici și brusturi, se zărește creasta fierăstruită a Builei Vânturarița.
Urcușul urmărește deja golul alpin presărat cu stâncării, spre creasta extrem de pietroasă a părţii nordice a masivului. Sunt stânci imense ce se înalţă din plaiuri aproape verticale, sprijinite pe niște picioare de munte ca pe niște contraforturi. Pe unul din ele urcăm spre Șaua Ștevioara și, datorită unui unghi al pantei aproape draconic, ajungem repede în poiana ce tocmai ne-o cedează o turmă de oi.
Din cel mai înalt vârf al masivului se zărește toată creasta munţilor Căpăţânii, dar și inconfundabila Cozie în umbra imensă a unui Făgăraș pierdut prin smogul verii.
Intrăm în casa unor giganți – nesfârșiți pereți de stâncă prăvăliți spre poieni îndepărtate. Covorul de lapiezuri ondulează peste denivelări spre singura zonă împădurită, un scurt inel de brazi dincolo de care este șaua unde vom înnopta.
Comitetul de primire este format din câțiva ciobănești mioritici de care este doar gura. Curând, se lasă scărpinați după urechi și își expun burțile ultimelor raze de soare. Se lasă noaptea și, ca o sarabandă de stafii zgomotoase oile sunt mânate de niște diavoli cu ochi strălucitori, înapoi spre țarcuri.
Toate drepturile privind fotografiile şi textele prezentate pe acest site îmi aparţin. Nici o parte din acest site nu poate fi reprodusă sub nici o formă fără aprobarea mea.
