TrekLens

De la fereastra trenului văd Rajasthanul ca pe niște prelungi câmpii presărate ici-colo cu sate și copaci. Cu dealurile împădurite în depărtare, câmpurile întoarse de săteni arși de soare și pământuri scorojite de căldură, pe lângă bivolii greoi ai Indiei parcă văd aievea personajele lui Kipling. În depărtare, niște munţi arizi străpung orizontul.

Mă uit la ceas și văd că este sâmbătă. Parcă mai ieri am făcut același lucru și tot sâmbătă era – ador sentimentul acesta în care zilele se contopesc unele într-altele și nu ai nici cea mai vagă idee ce zi este. Timpul își pierde importanţa, trăiești între răsărit și apus. O întoarcere la origini, când graniţele nu existau ci doar culturi noi și experiențe inedite.

Azi am avut un singur lucru pe listă: să văd apusul din tren. Sunt la marginea deșertului ce desparte India de Pakistan, iar soarele se topește în smogul sângeriu al orizontului.

Sunt în Jaisalmer, iar dincolo de Thar – deșertul ce începe încă de la porțile orașului, se întinde Pakistanul.
Nu l-am văzut aseară, dar fortul – un castel gigantic croit parcă din nisipul deșertului ce-l înconjoară, se ridică precum un miraj deasupra Pământului Regilor, Rajasthan. Ridicat în secolul al XII-lea, în vremuri demult apuse era un important avanpost pe lungul Drum al Mătăsii.

Din niște improvizații ce pentru ei înseamnă acasă, niște copii pe jumătate dezbrăcaţi dar cu zâmbete fericite îmi fac cu mâna. Le răspund și apar și parinţii lor. Unul din ei, ce-și spune magician, mă invită la el și îmi cântă ceva la un rawanhatha –  o încrucișare de instrumente cu corzi, percuţie și de suflat. Nu vrea să-mi vândă nimic, îi sunt oaspete iar din sărăcia lui îmi oferă un chai masala. Vecine îi sunt două femei ce au grijă de vreo 9 copii, o parte în ținuta lui Mowgli. Își îmbogățesc sărăcia din vânzarea unor podoabe minunat combinate. Ei sunt ‘cei de neatins’ – casta cea mai de jos a Indiei.

Jaisalmer a fost poarta prin care strămoșii țiganilor au pornit spre Europa cu sute de ani în urmă, iar unele din cuvintele vorbite pe-aici se regăsesc și în limba română, venite pe filieră țigănească. Unui vorbitor de romani i-ar fi ușor să se descurce în punjabi. Mișto, harmasari, šukar, dușman, sunt doar câteva cuvinte ce nu au nevoie de traducere.
Peste tot mișună porci pe jumătate sălbăticiți. Doar cei din cea mai de jos castă sunt cei ce consumă o astfel de carne. Ei și unii turiști de pe la hoteluri.

În interiorul zidurilor cetății locuiesc doar cei din cele două caste superioare – brahminii și războinicii, iar labirintul de străduţe și locuinţele tradiționale – haveli cu balcoane dantelate te fac să uiţi de secolul prezent. Peste tot sunt picturi ale lui Ganesha – zeul elefant, favoritul tuturor. Celor proaspăt căsătoriți, odată mutați la casa lor, li se pictează pe zid o reprezentare a acestuia, de multe ori însoțită de svastica aducătoare de noroc.

Mă pierd pe alei aurii și scări ce duc prin culoare ferite de priviri spre balcoane ascunse printre metereze. Oamenii zâmbesc iar ‘namaste’ este cuvântul cheie spre inima lor.

Cele șapte temple jainiste sunt interconectate de culoare întunecate și răcoroase, sculpturile interioare din marmură fiind de o bogăţie nemăsurată. Apsara și zei împodobesc coloanele și pereţii templelor interioare, în jurul cărora credincioșii se rotesc. Peste flacăra oferită de preot, mâini de credincioși se împreunează și ridică binecuvântarea acestuia spre frunte. Este spiritualitatea tăcută a Indiei. La ieșire, un clopot mic se cere bătut.

Spre Lacul Gadisar – ochiul de apă de la marginea deșertului, străbat cartierele mărginașe ale Jaisalmerului, acolo unde musulmanii trăiesc în armonie cu hindușii. Printre cele câteva temple din mijlocul apelor, bărcile săgetează despicând o oglindă la fel de nemișcată precum auriul deșertului.