TrekLens

Simt că s-a luminat dar am o zi lungă în faţă, și poate pentru a sfida acea stare de du-te-vino în care suntem prinși în majoritatea zilelor, urmăresc cu privirea razele leneșe de soare ce topesc roua dimineții. Am tot timpul din lume. Este un senin crâncen pe cer – aproape că mă dor ochii de la atâta albastru. Zici că s-a răsturnat marea.

Până la asfalt – acel cordon ombilical ce leagă nomazii de civilizație, am un întreg platou brăzdat de poteci. Spre deosebire de Transfăgărășan, unde drumul urcă dintr-o vale spre a coborî în alta și grăbindu-te astfel să părăsești muntele, Transalpina te plimbă dintr-o vale în alta, se încolăcește pe după un versant urcând spre creastă și coborând în alte și alte văi. Parcă ar avea tot timpul din lume și-ți dăruiește lent fiecare colț de stâncă și fiecare pârâu cristalin. Lipsa parapeților o face nu periculoasă ci mai degrabă primitoare, îndemnându-te să oprești contactul cu asfaltul și să iei muntele la pas, măcar până pe vârful cel mai apropiat. Drept recompensă sunt noi creste spre care privirile aleargă descătușate.

Măgărușii umblă liberi pe șosea, lipsiți de orice grijă sau frică de trafic. Ce-i drept, ei sunt acasă aici iar noi doar vremelnici vizitatori. Dincolo de Pasul Urdele, unde șoseaua urcă până la 2145m altitudine, încep serpentinele ce coboară spre Rânca – o stațiune simpatică doar de la depărtare.

Din Novaci, șirul localităților adormite mă poartă prin Baia de Fier spre Horezu. La atelierul meșterului olar Gheorghe Țambrea un cățel gălăgios îmi dă de gol intențiile de a-l vizita, dar stăpânii săi sunt bucuroși de oaspeți.

Iată, din grămada aceasta de lut extrasă din dealul ce închide orizontul, se plămădește pe neobosita roată a olarului strachina sau ulcica dorită. Alături de suratele ei este lăsată la uscat până se mai păstrează doar puțin din umezeala specifică pământului. Cu un corn de vacă terminat cu o pană se aplică vopseluri obținute tot din inepuizabilul pământ – mai roșiatic sau mai verde, mai albicios sau chiar aproape transparent. Acesta din urmă, prin ardere, dă luciul acela specific vaselor de lut.

În antecamera iadului, o anexă ce găzduiește un imens cuptor de cărămidă și pământ de sobă, se așteaptă începutul săptămânii. Astăzi este zi de odihnă, dar poveștile curg în continuare. Focul se va face cu lemn de fag, căci doar fagul arde mocnit și dezvoltă acea putere calorică necesară coacerii. Doar vreo 850-900 grade Celsius vor fi în cuptorul umplut ochi cu vase. Iarna vine cu probleme specifice, căci căldura topește zăpezile și încăperea devine umedă. Vara pe de altă parte este covârșitor de cald iar de multe ori focul se pornește doar noaptea. În urma arderii rezultă minunatele obiecte de artă ce au făcut ca acest meșteșug să intre în patrimoniul UNESCO. Timpul și o răbdare din alte vremuri este cel ce le-a adus perfecțiunea.