DESPRE ALCHIMIE, ÎN MARRAKESH

Coehlo are dreptate – ‘Când îți dorești ceva cu adevărat, tot universul conspiră la realizarea dorinței tale’.

Mi se făcuse cam dor de Africa și cum cu Mal d’Afrique nu este cazul să te joci, universul a intervenit și a conspirat. În cazul meu, o încurcătură a unei companii aeriene mi-a făcut cadou niște bilete de avion – o călătorie ducea la alta ca un lanț al slăbiciunilor sau, poate mai bine spus al pasiunilor.


Marrakesh este poarta mea de intrare. Miroase a cald, miroase a ceva bun, miroase a Africa.

Proaspăt întors din India, mă surprind uitându-mă în jur după tuk-tuk-uri și după haosul subcontinentului, doar pentru a descoperi străduțele înguste și liniștite ale vechiului souk. Încep să cred că India a lăsat și ea ceva sechele.




Magnifica moschee Koutoubia ridicată în secolul al XII-lea nu poate fi vizitată de către necredincioși, dar asta nu înseamnă că aceștia nu pot admira elegantul minaret ce a servit de inspirație turnului Hassan din Rabat și Giraldei din Sevilla.

Dacă ar fi să te iei după clădiri, ai putea foarte bine să îl supranumești ‘orașul roșu’, căci asta este culoarea predominantă a vechilor clădiri din souk-uri și medina.

Născut în inima Marocului, este un loc de confluență al culturilor și al continentelor. Nici complet african, nici complet saharian și a mai primit și niscaiva influenţe europene. Este locul de întâlnire al triburilor din Bled es-Siba (Pământul Nelegiuiţilor) cu legiuitorii din Bled es-Makhzen, iar aici s-a înființat prin secolul al XI-lea prima capitală a Marocului unit.









Am bătut prin peregrinările mele suficiente bazaruri, dar parcă tot nu mă satur de ele. Parcă fiecare are un ‘je ne sais quoi’ al lui ce-l face diferit în nenumărate moduri. Mă opresc cu zâmbetul pe buze și mă las ispitit în magazine doar pentru a mai schimba o vorbă cu vânzătorul într-o franco-hispano-engleză plină de voie bună.

Franceza mea nu este cel mai bun exemplu de limbă străină, dar cu bunăvoinţă se poate. Așa ajunge un tătăiţă să îmi explice într-un colț pustiu de bazar cum se fac brăţările de bronz, explicații urmate apoi de o demonstraţie ad-hoc, de sub dăltiţa și ciocanul lui ieșind mici opere de artă.








Într-un fel seamănă cu toate celelalte orașe cetate și cumva în același fel imposibil de definit, este complet diferit. În lumea călătorilor, Marrakesh a avut întotdeauna un aer îndepărtat și exotic, atrăgător și totuși de temut, una din porțile Saharei. Sunt îndemnat să gust din diversitatea produselor, iar în fundătura prin care fugăresc niște raze de soare sunt observat de doi bătrânei cu ochi senini ce mă invită la ceai. Ah… ceaiul de mentă marocan trebuie gustat nu descris.







Jemaa el-Fnaa este piața ce de la zi la noapte își schimbă complet înfățișarea. Dacă noaptea geme de tarabe cu mâncare și băncuţele aferente, ziua este teritoriul vrăjitorilor de șerpi, al ghicitoarelor în cărți, ai stăpânilor de maimuţe și ai diverșilor gălăgioși în costume colorate ce te îndeamnă să faci poze cu ei. Toți vor bani, desigur, însă în spatele acelor costume se află oameni cu povești. Karim este venit de la sute de kilometri depărtare, de la îndepărtata graniță cu Algeria, pentru a câștiga niște dirhami și a pune cuș cuș pe masă copiilor. Sunt fericiți să își spună povestea și mă roagă să îi fotografiez pentru a păstra amintirea lor. Bani nu vor și ajungem să ne salutăm râzând de fiecare dată când ni se intersectează drumurile prin piață.







Medina adevărată nu este însă în piață și nu este cea a souk-urilor îmbibate de turiști veniţi în acvariul pe roţi. Medina este cea cu labirint de ziduri și copii alergându-se prin ea, anunţându-mă din când în când cu râsul lor fără griji ‘monsieur, monsieur retourne, la route est fermée’. Aveau dreptate, sunt multe fundături prin încâlceala de străduțe a medinei.








Inima Marrakesh-ului bate însă în Jemaa el-Fnaa, și odată cu auriul apusului piața începe să pulseze. Încep pregătirile pentru spectacolul principal al serii – mâncarea. Tot orașul pare că s-a adunat aici și râuri de oameni curg în jurul insulelor formate de îmblânzitori de șerpi, vânzători de nimicuri, muzicieni sau povestitori ce cu darul lor captează atenția trecătorilor. În mrejele poveștilor cad chiar și cei plecați cu treabă, iar modul în care povestitorul întrerupe povestea pentru a o continua a doua zi aduce aminte de strategia Șeherezadei. Până la urmă, și aici tot de supraviețuire este vorba.












Leave a Reply

Your email address will not be published.