TrekLens

Agitația din bazarul localnicilor nu are nimic din cea oferită de cel turistic. Am nimerit aici întâmplător, necăutând ceva anume ci urmând labirintul străduțelor vechiului oraș. De ici-colo, fumul unei shisha se înalță prin forfota continuă. Carnea proaspăt tranșată stă agățată în cârlige în calea muștelor, fructele și legumele se interpun printre hijaburi și încălțări sport, atelierele de reparații nu mai prididesc cu treaba și condimentele multicolore îmi aduc aminte de magia gusturilor lumii arabe.

Un patiser mă îmbie cu dulciuri mai mult sau mai puțin cunoscute și, nemulțumit pesemne de alegerea mea îmi mai umple o tăviță refuzând plata. Nu reușesc să-i explic că sunt prea multe pentru mine și că în curând voi fi în avion spre Europa. Zâmbește și dă din cap mulțumit.

De sub bătrânul copac a cărui umbră se face din ce în ce mai mică, îmi las gândurile în deriva apelor fluviului etern al faraonilor. Să fie vina prăjiturilor?! Sau poate aerul uscat al bătrânului Luxor? Cred că Africa este totuși vinovată pentru afecțiunea ce mi s-a strecurat în suflet – maladia ce mi s-a declanșat încă înainte de plecare și care mă face deja să îmi fie dor de continentul ăsta: Mal D’Afrique.

Pe drumul spre Qena, dintre nenumăratele mașini și motorete, la filtrele de poliție sunt opriți doar câțiva ghinioniști pentru  a da explicații. Deși motociclete sunt cu sutele – îi vezi singuri sau urcați ciorchine câte doi, trei sau chiar și patru, nimeni nu poartă cască. În tot timpul petrecut în Egipt, am văzut fix trei căști și toate erau agățate de motocicletă ca niște accesorii prăfuite. Aglomerația în schimb și depășirile pe câte trei rânduri creează mici ambuteiaje. Claxoanele discută între ele și cumva se rezolvă.

Ziua se înghesuie sub cortina nopții și voalul apusului îmbracă Deșertul de Est într-o nuanță pământie ca și când toate culorile s-ar fi desaturat brusc sub o lună aproape plină.