TrekLens

Trecerea peste Amu Darya – fluviul Oxus de pe vremea romanilor, se face pe un pod metalic peticit ce își sprijină greutatea pe niște piloni ce seamănă mai degrabă a barje. Apele sale s-au redus mult de când plantațiile de bumbac au beneficiat de umezeala acestuia. De aici începe Khorezm – imensul deșert pietros al Uzbekistanului.

Un drum de pământ este legătura dintre prezentul asfaltat și trecutul plin de credințe străvechi.

În prima jumătate a secolului I î.e.n. pe vârful unui deal conic din întinsul Karakalpakstanului au fost ridicate niște ziduri de pământ. De la depărtare seamănă mai întâi cu un vulcan apoi cu un castel străvechi, însă construcția este de fapt unul dintre turnurile tăcerii ridicate conform tradiției zoroastriene de a-și lăsa morții în voia elementelor naturii și a viețuitoarelor acestora pentru a nu polua cele patru elemente vitale: apa, pământul, aerul și focul. După ce păsările cerului și soarele terminau de înlăturat țesuturile moi de pe oase, scheletul era depus în vase ceramice sau osuarii de piatră și îngropate.

După cucerirea arabă a statului Khorezm practicile zoroastriene au fost oprite întrucât contraveneau moravurilor islamice, însă odată cu diviziunea politică a Khorezmului în Evul Mediu Amu Darya a devenit granița naturală a celor două state iar Chilpyk și-a schimbat rolul în acela al unui turn de pază și semnalizare ce a fost folosit până la invazia mongolă din secolul al XIII-lea. O scară în trepte urcă dealul până la baza zidurilor, iar apoi o potecă greoaie urcă spre interiorul turnului. De aici de sus se zăresc apele Oxusului și verdele vieții pe care o susține. La baza sa, două iurte goale sunt obiect de curiozitate.

Necropola Mizdakhan este un fascinant oraș antic care mai este folosit și în ziua de astăzi ca cimitir. După ce a fost fondat prin secolul al IV-lea î.e.n., Mizdakhan a devenit al doilea cel mai mare oraș din Khorezm, iar moschei și morminte au continuat să fie construite până în ziua de astăzi. Între secolele al II-lea și al VIII-lea e.n. locuitorii de credință zoroastriană l-au folosit ca dakhma – un loc unde erau depuse corpurile decedaților pentru a fi curățate de pe oase în mod natural. Tot aici se depuneau și rămășițele în osuarii îngropate în pământ, iar prin secolul al IX-lea au început să apară și mormintele în stil islamic, cele două tradiții continuând împreună pentru aproximativ cinci secole.

Etnografii leagă această movilă care la început avea doar patru metri înălțime și douăzeci de metri în diametru, de mitul Gayomart – locul unde primul om, Gaumard cel cu cap de taur și trup de om a fost creat de Ahura Mazda, zeul suprem din cosmogonia zoroastriană. Legendele locale îi leagă numele de un anume Djumart – un măcelar local care în vremuri de foamete ar fi hrănit atât săracii cât și bogații, iar la moartea sa și-ar fi dorit ca cei care îl vizitează să aducă o mână de pământ pe care să o arunce peste mormântul său. În felul acesta se spune că ar fi apărut întregul deal.

Unul dintre mausoleele ridicate aici are o poveste interesantă – se spune că un lider local ar fi dorit să își mărite fata doar cu cineva care ar putea să creeze ceva unic în țară. Iubitul fetei a venit cu ideea creării unei clădiri subterane din care să lase afară doar domul acesteia, iar spre finalizarea lucrărilor când domul nu era încă terminat tatăl fetei i-a cerut să își dovedească dragostea aruncându-se de sus în interiorul domului. Pețitorul s-ar fi aruncat și legenda a luat astfel naștere. Astăzi adăpostește două morminte bogat decorate care se spune că ar fi al cuplului căruia, ca în fiecare legendă, nu le-a fost dat să trăiască împreună.

După invazia mongolă ce a golit satele de locuitori, aceștia au construit o nouă localitate iar cea veche a fost dată uitării și folosită doar ca cimitir. În tradiția islamică de aici, pe mormântul celui decedat sau înfiptă în pământul ce îl acoperă se pune o scară pentru ca sufletul acestuia să poată urca spre cer.

Pe dealul din apropiere se înalță ce a mai rămas din Gyaur-Kala, cetatea necredincioșilor așa cum erau numiți cei ce veneau focul.

Împrejurimile monumentului ce marchează dispariția unei mări sunt acum pustii, la fel ca deșertul ce a luat acum locul apelor. Un mic muzeu reface istoria mării Aral prin fotografii și câteva exponate împăiate ceva cam dubios, dar mai ales printr-un scurt documentar. Până la începutul anilor 1960 Muynak era un port important la marea Aral, cu o întreagă industrie a pescuitului, nave ce se întorceau încărcate cu pești și o biosferă ce includea nu doar animalele marine ci și pe cele ce își aveau arealul în zonele de confluență a râurilor cu marea.

Monumentul ce marchează fosta mare are pe fiecare latură o hartă a retragerii mării la fiecare două decade. Înfiorător.

Înainte ca cele două mari râuri, Amudarya și Syrdarya, care alimentau marea Aral să fie îndiguite și redirecționate spre plantațiile de bumbac, aceasta era a patra mare închisă ca mărime din lume. Odată cu retragerea apelor la începutul anilor 1970 toată industria pescuitului a avut de suferit iar toți cei ce trăiau de pe urma acestuia (în jur de 10000 de oameni) au trebuit să se mute pentru a nu muri de foame. Până în anul 2000 mai mult de trei sferturi din volumul mării a dispărut. Navele au fost abandonate cu chilele adânc înfipte în nisipul ce cândva era fundul mării aflat la câteva zeci de metri adâncime și care acum le-a capturat înțelegător. Ruginite și trăindu-și ultimele decade din viață, mândrele vase de pescuit sunt acum scheletele care reprezintă cel mai bine starea de acum a mării deșert.

Acesta este exemplul perfect pentru a înțelege cum acțiunile oamenilor în numele dezvoltării economiei și fără a lua în considerare impactul asupra mediului, duce la dezastre ecologice cu un impact greu de conceput până nu îl vezi. Cale de sute de kilometri, în locul unde apele pline de viață atingeau multe zeci de metri adâncime este acum un deșert nisipos cu tufe pipernicite și spinoase – vegetația deșertului. Vânturile stârnesc acum adevărate furtuni de nisip ce străbat zeci de kilometri fără a fi oprite de absolut nimic. Puțina apă care a mai rămas în nord este prea sărată pentru a mai susține vreo formă de viață în ea sau prin apropiere.

Să fii pe fundul mării este o senzație absolut apocaliptică. Și tăcerea de aici… o, Doamne… nici măcar la scufundări nu poți întâlni o asemenea tăcere. Este sunetul morții. Acum știu cum va fi după apocalipsă.