TrekLens

Drumul spre Al’Ula lasă în urmă deșertul plat în favoarea unui deșert de data aceasta muntos. Grohotiș cât vezi cu ochii și culori ce se amestecă unele cu altele sub un cer de catifea albastră. În față se deschide canionul Alshaq al cărui capăt se zărește în Wadi Al Dissa.

Serpentină după serpentină drumul se încolăcește în coasta muntelui coborând spre adâncuri, până când istovit și rămas fără asfalt lasă locul unor urme de roți în albia unui râu a cărui prezență este doar iarna când vin ploile.

Wadi Al Dissa este unul dintre cele mai spectaculoase canioane pe care le-am văzut până acum. Cuvinte am prea puține pentru a descrie frumusețea locului. O asprime și o multitudine de culori ce fac să dispară orice sentiment că ne-am mai afla pe Pământ. Au ținut ascunse aceste locuri saudiții ca pe niște veritabile comori, iar infidelii lumii abia acum le pot vedea. A meritat așteptarea cu siguranță.

În colțurile roșiatice ale zidurilor de piatră, la o înălțime sigură de eventualii prădători sau de curioșii nedoriți, o întreagă faună înaripată și-a făcut cuiburi și săgetează spre ochiurile de apă ascunse de multe ori privirii, pentru vreo masă îmbelșugată. Insectele nu lipsesc.

Dacă ar fi să mă iau după desișul ce mărginește apa, îmi pot închipui că în scurtul sezon ploios canionul este în mare parte inundat. Chiar și acum sunt zone în care mașinile înoată prin bălți de culoarea cafelei cu lapte, semn că fundul apei este alcătuit dintr-o argilă moale.

Arsura celor 30°C de început de Martie este estompată de umbrele jucăușe ale palmierilor și ale multor arbori pe care nici nu aș ști sub ce nume să îi încadrez. Un soare ce arde mai ceva ca soarele verii noastre domină zenitul. Un cioban local își mână caprele cu o mașină, prin stufărișul ce mărginește nevolnicul fir de apă ce mai străbate acum canionul. Transhumanță modernă. Detalii complementare și culori în antiteză…

Dincolo de canion, când zările peisajului se deschid largi, se întinde un deșert împodobit când cu mici dune, când cu stânci presărate pe întinderea cafenie ca niște grămăjoare uitate de cine știe cât timp. Dromaderii își fac plimbarea de seară spre zări neștiute nouă. Magia overland-ului.

Urcarea spre buza străvechiului vulcan Harrat este nebun de înclinată, atingând pe alocuri o înclinație de peste 20% în serpentine strânse. Privit de jos, muntele nu pare că ar avea vreo cale de acces dinspre Al’Ula. Și totuși canioanele au fost îmblânzite, iar o limbă de asfalt se strecoară cu greu spre înălțimi. Sus la punctul de belvedere este o Arabia Saudită așa cum nu îmi imaginam: un bar șic atât pentru bărbați cât și pentru femei, unde localnicele nu sunt obligate să își acopere părul. Ideile preconcepute vânturate de mass-media continuă să se spulbere. Arabia Saudită este altfel.

La marginea deșertului stâncos luminile orașului dispar lăsând locul unui întuneric în care cămilele se aud cum rumegă zgomotos, iar cerul se acoperă de constelații pe sub care norii se strecoară străvezii. S-a lăsat noaptea peste deșert.