TrekLens

Primăvara s-a instaurat în sfârșit la șes, iar dorul de ducă este direct proporțional cu razele soarelui ce încep să-și facă simțită prezența. Destinația este de fapt drumul.

Prin Câmpia Bărăganului verdele crud al primăverii se amestecă momentan cu bulgării de pământ și, ocazional se strecoară în cască un miros proaspăt de la toți pomii înfloriți. Rapița abia mijește, iar în localitățile ce abia se trezesc oamenii sunt deja adunați pe la cârciumi la socializare.

Arhitectura orașului Brăila ar avea multe de oferit însă nepăsarea prea multor decenii s-a scurs peste ea. Ici-colo casele sunt refăcute, dar în aerul provincial se amestecă prea mult izul delăsării și al fațadelor desfigurate de vreme.

Pe măsură ce ne îndepărtăm de centrul care a văzut doar o spoială de modernizare, străzile și casele devin din ce în ce mai sărăcăcioase.

Faleza Dunării ar putea fi o atracție în sine și un motiv perfect pentru a vizita orașul, însă în ciuda unor mici modernizări de-a lungul fluviului este prezentă o atmosferă foarte comunistă – poate de vină sunt clădirile ce încă mai poartă urmele deceniilor petrecute sub conducerea Celui Mai Iubit Fiu al Poporului, sau pur și simplu plăcuțele informative prin care se interzice plimbarea cu bicicletele și skateboard-ul. Motivele trebuie imaginate, căci nu sunt nicăieri detaliate – un fel de ‘nu călcați pe iarbă’ omniprezent în vremurile de tristă amintire.

La începutul secolului XX, prin armatorii și comercianții care își desfășurau activitatea în oraș, Brăila a cunoscut o dezvoltare fulminantă – la Bursa de Cereale prezentă aici se stabileau prețurile cerealelor comercializate în întreaga Europa. Clădirile rămase în urma bogățiilor ce au tranzitat porturile Dunărene au scăpat cumva de tăvălugul industrializării și sistematizării epocii comuniste.

Dar, în ciuda soarelui primăvăratic ce răspândește o atmosferă pozitivă, Brăila pare blocată într-o buclă a delăsării. O minunată clădire de început de secol XX a fost lăsată într-o cruntă paragină pe malul fluviului, cu geamuri sparte și pradă umezelii și minții (uneori închistată într-o mentalitate învechită) a artiștilor stradali. Nici fântânile arteziene cinetice, acum complet uscate, nu sunt din cale afară de atractive atunci când din ele nu se scurge pic de apă. O încremenire care se contopește cu cea a orașului, unde pe străduțele pietonale bate vântul. Edilii probabil au senzația că doar vara le vin vizitatorii și că localnicii probabil nu merită osteneala.

Apusul este un glob de foc imens ce se ascunde dincolo de copacii desfrunziți – de mult nu am mai avut un asemenea spectacol pe cer. Un soare imens, aproape la fel de mare și colorat ca cel din savana africană.