Am avut șansa să văd suficiente mări și oceane pentru a putea avea un termen de comparație decent și, deși marea asta a noastră Neagră nu excelează la vreun capitol, are totuși acel adaos sentimental ce-i adaugă întâietatea. Prima mea mare.
Trăim în secolul vitezei și asta ne ocupă tot timpul – se preferă autostrada spre Constanța în detrimentul vechiului drum spre mare, goana nebună într-o aglomerație de nedescris și clasicele ambuteiaje în detrimentul unui drum cu siguranță mai pitoresc și pe care nu întâlnesc mai mult de zece mașini până la Fetești.
Au trecut mulți ani de la ultima revedere cu Cazinoul și sunt surprins că a putut ajunge într-o stare și mai decrepită decât cea în care era deja. Starea lui este definitorie pentru nepăsarea de care suntem înconjurați în România.
Partea veche a Constanței are povești de spus și mult potențial – pe-aici s-au perindat de la greci la romani și negustori genovezi ce au adus cu ei meșteșugul de netăgăduit al armatorilor de nave.
Constanța secolului al XIX-lea era un oraș magic în care baclavaua era la fel de prezentă ca în vechiul Istanbul al lui Pamuk, în care limbile turcă, română, franceză și greacă se amestecau seducător pe străduțe pline de șarm. Era unul dintre cele mai frumoase orașe ce mărgineau malul Mării Negre.
Ar putea ușor deveni o altă Odesa, autohtonă, însă cine are timp de așa ceva? Cine are timp de investiții în viitor când prezentul este cel care, în mod egoist, ne cere tot mai mult? Prezentul ce se prezintă mai degrabă sub forma unor panouri cu ‘Ocoliți! Pericol de prăbușire!’ – o modalitate ușoară prin care aleșii se spală pe mâini. Nu este vina lor că trecutul a rămas în urmă. Prezentul este cel al teraselor de fițe ridicate pe maidane cu câini vagabonzi și ciulini – machiaj strident tras peste un oraș îmbătrânit în kitsch-ul prezentului de care nu se mai poate parcă scutura.
Între un amurg furtunos și un răsărit însângerat, noaptea ascunde cu grijă poveștile vechiului Tomis.
Autostrăzile nu nasc povești ci doar transportă oameni. Nici măcar suflete. Încrâncenarea cu care se conduce pe autostrăzi și depășiri de dragul celor câtorva minute pe care le vor petrece în plus în fața televizoarelor, mă fac să aleg drumurile desenate cu linii subțiri pe hărți. Când pornești la drum ai de fapt două opțiuni: simpla deplasare din punctul A în punctul B sau căutarea unei povești. Una pe care să ți-o spui în primul rând ție, o poveste în care să îți așterni sufletul.
Dobrogea este ținutul ce nu ține să te impresioneze de la distanță. Pornind de la pipernicitul dar atât de sălbaticul Măcin, trecând prin fostul fund de mare al Cheilor Dobrogei și sfârșind poate prin satele lipovenilor, Dobrogea se vrea a fi descoperită. Dobrogea trebuie meritată.
Alb și strălucitor în mijlocul câmpului pârjolit de arșiță, Tropaeum Traiani te face să te întrebi cum naiba a supraviețuit așa ceva în mijlocul Bărăganului. Asta până realizezi că originalul ajunsese de multă vreme oale și ulcele iar actuala construcție a fost inaugurată în urmă cu vreo patru decenii, urmând unul dintre modelele ipotetice ale vechiului monument ce comemora victoria romanilor asupra dacilor.
Turismul ecumenic este la mare căutare și curiozitatea ne face să cotim spre Mânăstirea Sf. Andrei. Nu de alta dar de celelalte înșirate pe salba drumului, păcătoșii de noi nu au auzit. Nici nu se termină roata de învârtit pe pietrișul din parcare că un puști cu aere de mic întreprinzător mă asigură că are el grijă de motocicletă în schimbul a câtorva lei. Îi fac cu ochiul și-i zic că este sub supraveghere divină, arătându-i spre lăcașul de cult, însă asta nu mă împiedică să blochez ghidonul. Nu că Amur ar putea fi cărat în spate, dar umbla o vorbă cu frica și pepenii.
Enoriașii plecați în turneu la pupat moaște aproape că au umplut peștera în care se spune că s-ar fi rugat Sfântul Andrei. Pereții sunt năpădiți de icoane de nu are pe unde să se scurgă apa, însă credincioșii tot găsesc modalități prin care să ascundă bilețele în firidele zidurilor. În alte cotloane sunt pitiți bani. O fi șpaga pentru iertarea păcatelor?
Până la Silistra, mica localitate românească de pe malul Dunării pitită lângă un oraș bulgăresc, nu se înghesuie prea mulți kilometri. Bulgaria reprezentată aici prin niște blocuri cam decrepite, este la propriu la o aruncătură de băț. Un nor ne spală de praful drumului până ce bacul trage leneș la mal. De pe malul dinspre Călărași răsare curcubeul iar în capătul său soarele se pregătește să încheie ciclul unei alte zile obișnuite.
Toate drepturile privind fotografiile şi textele prezentate pe acest site îmi aparţin. Nici o parte din acest site nu poate fi reprodusă sub nici o formă fără aprobarea mea.