DE PRINTRE NORI ȘI CEAȚĂ

În temperaturile din zori îmi rumeg singur gândurile prin cască și trag concluzia că a venit doamna toamnă și s-au cam dus căldurile. Gândurile nu țin însă de cald și tremur până când ajunge și soarele pe strada mea. Fiind în mers însă și ascuns prin cotloanele văii Târgului, este mai greu pentru razele de soare să mă și nimerească. Hainele sunt îndesate în rucsacul bine ancorat pe locul pasagerului și lenea este prea mare pentru a mai scotoci după ele. De fapt, nu vreau să întrerup mirajul drumului.








Poteca de vară este cea care urcă pe vale, peste podețe din bușteni și în sărituri peste pâraie, printr-o pădure ce se îndesește din ce în ce mai mult. Poteci secundare – adevărate făgașe de animale, întretaie traseul marcat. Drumuri pentru urși, concluzionez după ce văd bușteni putrezi sfărâmaţi și copaci cu scoarța curăţată de gheruțe lungi. La ieșirea din jnepeniș mă întâmpină afinele, zmeura și frăguțele a căror vreme credeam că s-a scurs deja.





În primul circ glaciar se adună multitudine de pietre rupte cândva de prin versanţi prin cine știe ce mișcări tectonice. Clădirea albă a refugiului Salvamont este momentan pustie, iar saltelele de pe priciuri nu mă îmbie deloc să le aleg în detrimentul cortului. Prefer curăţenia și liniștea adăpostului cărat în spate până aici.









Ploaia pare încă departe deși tunete se aud dinspre Bucegii peste care se ridică, încă însorită, lama Pietrei Craiului.
Sunt singur pe-aici și sentimentul de a avea tot muntele pentru mine este ceva ce cu greu poate fi descris în cuvinte. Mă învârt ameţit de soare până îmi găsesc un loc de cort pe pofta inimii și scot conserva de fasole cu costiţă. Îmi luasem conserva cu gândul că mai am o butelie de gaz acasă și pot lua primusul cu mine. N-aveam gaz dar măcar mă bucur că am luat-o pe cea pe care scrie ‘recomandăm a se consuma încălzită’ și nu pe cea cu indicația de ‘a se încălzi înainte de consum’. Efect placebo, desigur, dar ce contează cu asemenea priveliște?


Îmi privesc domeniul de joacă încercând să mă hotărăsc de pe ce vârf s-ar vedea mai bine și reușesc să adorm în soarele ce mi-a toropit orice inițiativă. Când deschid ochii văd doar cerul, fire de iarbă și jocul nebun al norilor, când albi ca laptele când negru tăciune. Mă surprind negândindu-mă la nimic și doar privind albastrul. În epoca asta a vitezei, a internetului și a tehnologiilor ce ne-au acaparat timpul, uităm să stăm cu ochii în zare și să privim. Paradoxal, nu avem timp.


Din cort, picăturile se aud liniștitor răpăind sacadat pe supratentă. Ploaia ce a spălat muntele peste noapte a pregătit scena pentru răsărit.
Spre vârful Păpușa este un front de nori jucăuși prin care soarele își trimite razele străpungând platoșa fumurie. Spre Crai nu se mai vede nimic iar Bucegii fierb sub o catifea cenușie. Alerg de bezmetic căutând puncte de belvedere, doar pentru a uita să fotografiez. Automat, mai duc din când în când aparatul la ochi. Catharsis matinal.







Urcușul susținut spre Crucea Ateneului îmi aduce aminte de urcușul infinit mai lung din adâncimile Canionului Colca. O privire aruncată spre ceas îmi destăinuie că am suficient timp la dispoziție pentru a-mi satisface curiozitatea de a vedea ce se zărește de pe vârful Iezerul Mic. Din șaua dintre vârfuri, s-ar deschide panorama spre munții Făgăraș. Realitatea este însă puțin diferită – ceața mutată rapid în rafale de vânt dezvăluie niște nori sub care abia se deslușesc crâmpeie din creasta făgărășană.









Și pe vârful Iezerul Mic tot ceața mă întâmpină și la fel de rapid dispare. Culmea Mezea – Oticu, veriga de legătură între creasta Făgărașului și vârful Roșu din munții Iezer-Păpușa, se vede însă foarte clar. La fel de clar se văd și defrișările din partea asta de munte. Acum câțiva ani era pădure neîntreruptă de setea neostoită de bani. Din vale, pale de vânt aduc șopote de izvoare. Caut cu privirea și găsesc câteva fire de argint scămoșate, după care ceața trage iarăși cortina. Îmi rămâne gândul la culmea Mezea – Oticu. Voi reveni la ea, cândva.








Pe după vârfuri nebotezate, prin vălătuci de ceață mă întâlnesc cu un cioban ce-și păzește turma de mioare. Sunt ultimele zile petrecute sus pe munte, îmi spune el – de mâine începe transhumanța.





Leave a Reply

Your email address will not be published.