TrekLens

Pe drumul ce taie munții, peticele înverzite ce apar prin văi ar putea ușor trece drept oaze. Cu cât înaintăm în munţii ăștia deșertici, cu atât vremea se închide și se pregătește de ploaie. Munţii se scurg în dune de nisip și iată valurile Pacificului.
Aici se termină continentul. Pe mare este furtună și satele de pescari par pustii.

De la liniile drepte lungi de câteva zeci de kilometri și până la formele zoomorfice, liniile Nazca au fost create în același fel: îndepărtarea unui strat subțire de pietre a creat imaginea în negativ a formelor dorite pe întinsul deșertului, iar lipsa aproape completă a ploilor a dus la păstrarea acestora. Când vine vorba de motivele pentru care au fost create geoglifele, părerile sunt împărțite de la calcule astronomice complexe și până la ritualuri de înduplecat zeii ploilor. Presupuneri, pentru simplul fapt că nu se cunoaște nimic sigur.

Dincolo de deșert, în salba de orașe ce înlănțuiește coasta, atmosfera este umedă și grea de smog. Zeci de tuk-tukuri ce merg haotic, mașini parcate după nevoile fiecăruia și o domnișoară polițist ce încearcă să facă ordine în haos. Când am coborât din microbuz am crezut că m-am teleportat în India.

La mică distanță, de parcă aș fi ieșit de sub un clopot ce ține în loc poluarea, cerul se preschimbă deasupra dunelor. După o curbă, apare și oaza devenită loc turistic. Poţi închiria un loc într-un Land Rover tranformat în maxi-buggy pentru o plimbare pe dune sau poţi lua o placă pentru a experimenta sand-boardingul.

Alternativa mea presupune luatul dunelor la pas pentru a vedea ce este și dincolo de ele. Urcușul nu-i ușor – micro avalanșe de nisip dau ecuația ascensiunii: la trei pași în sus se scade unul. Nisipul este stabil doar pe coama dunei, iar liniștea devine deplină imediat cum treci culmea. Este ca și cum cineva ar închide un geam și zgomotul ar rămâne dincolo de sticlă. Se vede apropierea civilizației – altfel ar fi fost preţuită apa dacă de jur-împrejur ar fi fost zeci de kilometri de pustiu.