TrekLens

Plec iar și am în suflet chemarea năpraznicului Est. Momentan până aici aproape, în republica de peste Prut. Un zbor cu avionul nu va putea niciodată să aibă farmecul traversării unei granițe terestre dintre Vest și Est. Este prea bruscă trecerea chiar și între țările aflate geografic vorbind în același colț de Europa, iar granița naturală a Prutului ar putea foarte bine să despartă și două continente, chiar dacă istoric vorbind a despărțit doar frați de neam și familii.

Nemuritorul tren Prietenia are toate picanteriile potrivite pentru a simți ieșirea din colțul uitat al Uniunii Europene numit România, și intrarea într-o altă sferă de influență, iar totul începe cu un lanț de vagoane de dormit sovietice, întunecate și încinse de soarele primăverii timpurie, rămase din vremurile când cursa aceasta reprezenta liantul frăției dintre România și U.R.S.S.. O mochetă ponosită și placaje ce zdrăngăne din toate șuruburile rămase semi-desfăcute de la ultimul control vamal unde, ca să-l citez pe însoțitorul de vagon ‘s-a făcut vama cu parul’, sunt relicve ale vremurilor socialiste când viziunea unui măreț viitor dădea speranțe unora. Ah, să nu uit de floarea de plastic ancorată într-un ghiveci pus mai degrabă pentru a ține fața de masă pe mica măsuță de sub geamul sablat aproape complet de mizeria drumului.

Prin vasul de W.C., se văd pitoresc şinele, ca-n trenurile cu care călătoream când eram de-o șchioapă. Lucrurile s-au mai schimbat însă de atunci. Pe podea, un covoraș de plastic găurit pe alocuri vrea să dea impresia unui oarecare lux. Vrea în zadar însă.

La împărțirea albiturilor, căci așa le spune pe-aici așternuturilor de pat, însoțitorul de vagon – un moldovean de pe lângă Cricova ne anunță că putem fuma între vagoane, și aruncă o găleată de cărbuni în ‘soba’ ce peste noapte va genera căldură în toate cușetele. Cu așa tren, vizita vagonului restaurant este desigur obligatorie și nu descoperim nimic altceva decât o cârciumă mobilă. Un fel de birt strămutat în tren, căruia doar umbreluțele de soare îi lipsesc. Pitorescul este asigurat.

În triajul de la Ungheni trenul este lăsat să curgă înainte și înapoi pe șinele duble până ce toate vagoanele se separă, pentru a fi preluate de niște brațe mecanizate și ridicate spre a înlocui boghiurile. Ecartamentul rusesc, mai lat ca cel european, ne asigură astfel aproape două ore de divertisment.

Gara din Chișinău este însă la fel de elegantă și la fel de lipsită de trenuri ca și la ultima vizită. Un singur automotor pricăjit ţine companie trenului Prietenia, iar în el banchetele de lemn sunt ocupate de oameni ce se întorc acasă. Papornițele pline par mulțumite de incursiunea lor prin capitala moldavă.

Ca străin o plimbare cu troleul poate fi o experiență inedită, și nu datorită taxatorului ce se plimbă prin mașină pentru a tăia bilete indiferent cât de aglomerat ar fi, ci pentru clipele când troleul stricat este reparat sub ochii noștri de un nene ce-și plimbă trusa de scule printre călătorii ce nici măcar nu clipesc. După ce troleul pornește, mecanicul se dă jos din mers – probabil un alt troleibuz se află la ananghie. O altă zi obișnuită.

Clădiri ce ne aduc aminte de infamele ministere din 1984 al lui Orwell sunt parte din normalitatea de pe aici, însă tot normalitate sunt și casele elegante cu detalii arhitecturale deosebite. Fie ele și puțin cam decrepite.

Oficiul de Informare Turistică pare teleportat însă din cu totul altă sferă, chiar dacă angajații de acolo țin aproape cu dinții de cele câteva hărți aflate în dotare.

Piețele sunt acele adorabile aglomerări de bazar pentru care Estul este atât de faimos, de unde poți să-ți faci provizii din orice ți-ar dori inima. Și nu, nu sunt sarcastic – aici se simte viaţa cum pulsează și aici se observă parcă mai bine sufletul unui oraș. Spre exemplu combinaţia otravă și lumânări este aici una normală. La fel și boiaua pentru ouă. Merită menţionat însă că otrava era pentru guzgani iar boiaua este de fapt moldovenismul pentru vopsea.

De la vizita precedentă de acum șase ani, Chișinăul îmi pare că privește mai mult spre Est decât spre o ipotetică integrare în Uniunea Europeană sau eventuala unire cu România. Rusa o auzi vorbită mult mai des ca româna pe străzile de pe aici, chiar dacă rar mai întâlnești litere chirilice pe frontispicii, iar șansele ca cineva să-ți răspundă doar în limba lui Dostoievski sunt impresionant de mari.

Ceva mai târziu impresiile îmi sunt confirmate de un nene ce se entuziasmează când ne aude grăind românește și care, moldovean fiind admiră România dorindu-și așa ceva și pentru Republica Moldova. Unirea și-o dorește, desigur, însă doar pentru a scăpa de corupţia actuală și influenţele rusești despre care insistă că se accentuează de la an la an.

Dincolo de porţile orașului zace așa zisul Muzeu al Satului. De peste douăzeci de ani se chinuie să îl termine și tot ce s-a reușit a fost strămutarea a două bisericuţe de lemn și a câtorva căpiţe de fân. Din păcate nu este singurul exemplu de eșec al Ministerului de Turism al Republicii Moldova. Reclama ce i se face Parcului Dendrarium cu ale sale pâraie ce îmi aduc aminte îngrijorător de mult de ‘pâraiele urbane’ ale Indiei, sau populara Grădină Botanică lipsită complet de flori, sunt alte două exemple ale succesului înregistrat de politicienii locali.