TrekLens

Sunt multe cețuri în sus pe vale, de-a lungul Transfăgărășanului, cu umezeala aferentă iernii ce deja s-a instaurat pe aici. Oamenii ies la pregătit pământul pentru iarnă și se opresc din treabă pentru a privi grupul nostru pestriț. O ceată ce vorbește tare și face prea mult caz dintr-un munte atât de blând. Sub plafonul apăsător al norilor joși, printre modestele dealuri ce împrejmuiesc satele, culorile își pierd strălucirea și parcă tot peisajul are ceva din maroniul pământului și-al toamnei uitate aici. Adăposturi părăsite odată cu transhumanța și rătăcite acum prin ceața ce scaldă coama muntelui.

Vizibilitatea zilelor de iarnă este una din plăcerile aflate în balanța frigului și efortului sporit. La golul alpin descoperim că muntele este de fapt o insulă, iar jur-împrejur, pierdute într-o mare înspumată sunt alte insule – Cozia, Buila-Vânturarița, Frunții și părți prelungi din imensitatea continentală a Făgărașului. Apar și urme de ursuleț insular.

Vârful intermediar ce nu apare pe hartă decidem ad-hoc să îl botezăm Sughițu – nu de alta dar rimează bine cu numele muntelui, Ghițu. Pe el, monumentul ridicat în memoria bătăliei de la Posada, celebrează o bătălie… care nici nu a avut loc în munții aceștia. Ceața urcată de vânt ne spune că nu mai este nimic de văzut pe-aici și ne împinge în peticul de pădure ce ne desparte de vârful principal. Aici, un alt monument ce seamănă cu o părticică din Coloana Infinitului este ignorat de toată lumea. Vârful nici nu contează. La urma urmei, urmează lecția de geografie: lunga coamă a Făgărașului, Iezer-Păpușa, Bucegii, Leaota, culmile greoaie ale Baiului și în depărtare Ciucașul.

Soarele se apropie prea repede de linia orizontului iar noi mai avem întregul drum de întoarcere de parcurs. Asta nu ne oprește însă de la pauze dese pentru a colecționa momente cu iarba înghețată și trasă în pojghiță de gheață, ce contrastează semi-transparentă în pictura colorată a apusului.

Drumul forestier folosit pentru exploatarea pădurii este singura variantă de a coborî, așa că acceptăm inevitabilul tratament al bocancilor cu noroi. Mult noroi. Umed și lipicios, alunecos și invaziv. În lumina din ce în ce mai slabă a amurgului dăm iarăși de urme de urs – ceva mai vechi și mai mari de această dată, iar odată cu ultima geană posibilă de lumină intrăm în satul Turburea iar întunericul cade peste noi ca o cortină.