Ajungem cu greu în Manuel Antonio, după o zi întreagă petrecută pe drum. Câştigată, nu pierdută căci experienţele, locurile şi oamenii ne-au îmbogăţit inimile. Dar, să o luăm cu începutul. Este ziua în care ne despărţim de plajă pentru a merge spre interiorul ţării şi mai departe spre… hai să îi zicem tot plajă. Are nisip şi apă deci probabil că îşi merită acest nume. Toată afacerea ar fi fost mult mai simplă dacă în momentul în care Pangeea s-a crăpat, ar fi făcut-o şi el după oarecare reguli geometrice. Dar nu, a ţinut să se dea artist şi asta a ieşit. Prin urmare, dimineaţa ne găseşte într-o staţie de autobuz dintr-un sat numit Samara, aşteptând să ne vină rata spre Nicoya. Dacă şi când va binevoi să vină. De plictisit nu avem timp căci din jungla ce mărgineşte staţia de autobuz se aud urlete puternice şi o familie de maimuţe urlătoare îşi face apariţia cu intenţia clară de a trezi tot satul. Ca în orice sat, se dă trezirea devreme – unii cu maimuţe urlătoare alţii cu cocoşul din bătătură. Fiecare cu ce are. Aşteptăm dar cam degeaba – într-un final o bătrână cu pielea încreţită de trecerea anilor se încăpăţânează să ne zică ceva, dar bariera lingvistică îşi face simţită prezenţa. Totuşi, cumva reuşeşte să se facă înţeleasă.
– Maică, astăzi nu trece rata pe aici, aşteptaţi degeaba. – Mulţumim de informaţie dar avem vreo posibilitate de a pleca spre Nicoya astăzi? – Nu prea…
Şi totuşi, ajutorul vine de unde nu te aştepţi. Nici nu terminăm discuţia, căci un autobuz galben, străbătut de o linie albastră şi inscripţionat mare “ŞCOALĂ”, opreşte în faţa noastră. Este acelaşi care trecuse acum vreo jumătate de oră în sens invers. Şoferului i se făcuse milă de noi şi s-a gândit să facă o faptă bună. Înăuntru este plin de copii, toţi în uniforme, pieptănaţi şi dichisiţi de şcoală. Buni să le faci o poză şi să o înrămezi. Se uită la noi de parcă am fi staruri de cinema iar când le zâmbim, chicotesc între ei. Oare vor vrea autografe?! Dar, cu toată faima noastră închipuită, când dau cu ochii de şcoală ne uită cu desăvârşire, părăsindu-ne. Antonio, şoferul, ne face semn să mai rămânem căci ne duce el la autogară. Ajungem la fix pentru a prinde un “colectivo”, următorul nostru mijloc de transport dotat cu aer condiţionat de deschiderea tuturor geamurilor din dotare. Condiţie imperios necesară pentru a putea călători printr-un ţinut cu multe grade Celsius. Cele trei reprize de ploaie torenţială abia dacă reuşesc să domolească arşiţa.
Încercăm să facem un sondaj de opinie printre călători asupra locului unde ar trebui să coborâm pentru a schimba autobuzul şi ne trezim după câteva momente ignoraţi. Discută între ei, se ceartă, argumentează şi într-un final ni se aduce la cunoştinţă în ce loc din mijlocul pustietăţii trebuie să coborâm. Un alt “colectivo” ne preia după câteva minute în care nici nu avem timp să ne numărăm. Nu că am fi prea mulţi – doar doi. De data aceasta, drumul este mult mai scurt şi condimentat doar de trecerea unui pod sub care, pe o bucăţică de pământ zărim doi caimani.
Toate aceste eforturi sunt date uitării când ajungem în Manuel Antonio. Suntem atraşi pe o potecă prin pădurea tropicală, de frumoşii fluturi blue morpho ce par nişte himere plutind în aerul înserării. La o intersecţie, cedăm trecerea unor agouti prea preocupaţi pentru a ne observa. Oricum, suntem supravegheaţi cu vigilenţă de o maimuţă-veveriţă. Liane groase ne taie calea şi copaci cu rădăcini imense dau senzaţia de început de lume pierdută. Poteca de pământ începe să aibă din ce în ce mai mult nisip pe care se pot zări urme de gheruţe. Deja ne simţim ca în Jurassic Park. Sentimentul ne este accentuat când în apropierea plajei o şopârlă de peste jumătate de metru trece prin faţa noastră: un ctenosaur ce seamănă izbitor cu unchii lui demult dispăruţi.
Plaja este pustie, aşa cum ne-am imaginat-o – ruptă dintr-o poveste tropicală. Un golf cu apa azurie ne aşteaptă aşa că ne lăsăm rucsacurile la baza unui manzanillo – ştiţi voi, copacul acela la care totul este toxic dar în acelaşi timp îmbietor. Sunt în siguranţă aici, departe de valuri. Nu ne gândisem însă că şi în partea aceasta de lume hoţii mişună pe plajă, deghizaţi însă în… nişte ratoni.
Apusul este (cum altfel?!), de carte poştală şi ai la dispoziţie maxim 12 ore pentru a străbate cărarea de aproximativ 50 de metri ce te leagă de cealaltă plajă de unde poţi vedea cum soarele răsare din ocean. Un chin!
Toate drepturile privind fotografiile şi textele prezentate pe acest site îmi aparţin. Nici o parte din acest site nu poate fi reprodusă sub nici o formă fără aprobarea mea.