DE DRAGUL DRUMULUI

Drum liber îmi doream, iar asta nu însemna neapărat unul fără trafic întrucât asta este greu de obținut într-o țară ca România la sfârșit de săptămână. Îmi doream drum liber de griji, să fiu doar prezent acolo printre peisaje frumoase ce se perindă prin fața ochilor.

Bagajele sunt atât de puține că atunci când mă uit la ele realizez că pot să le ascund prin buzunare. Ce să car după mine?!

Aleksandr Soljenițîn spunea în Arhipelagul Gulag: “sacul tău de călătorie să fie memoria ta” – desigur, el se referea la greutățile și riscul de a te atașa de obiecte în lagărele de concentrare, însă este un sfat bun de urmat în orice vremuri. Puţină lume știe să plece însă la drum cu bagajul potrivit: rezistenţa, haine comode și încălțări purtate, dragostea de natură, mult umor (căci viaţa sigur are câteva feste pregătite spre a ți le așterne în cale), o curiozitate debordantă, plăcerea de a discuta cu străinii dar și arta de a știi când să taci. Restul bagajului nici nu contează – improvizăm pe drum. La urma urmei venim pe lume fără a deține ceva, ne cărăm agoniseala o vreme și plecăm într-o altă lume fără a mai lua nimic după noi în afară de bagajul amintirilor.

Bucegii se văd desigur maiestuos din șirul de stațiuni montane înșirate la baza lui: culmi greoaie în Sinaia, multă pădure în Poiana Țapului, semeț și amenințător în Bușteni și din nou împădurit în Azuga unde se și încheie forma de potcoavă a masivului. Munții Baiului mă atrag, recunosc, și i-aș cam pedala din nou – dar de unde timp?!

Serpentinele ce coboară din Pasul Predeal spre depresiunea Brașovului mă duc cu gândul la convoaiele de samare ce până spre jumătatea secolului al XVIII-lea se înșirau pe poteca ce lega Timișul de Comarnic, presărată doar cu locuri de popas pentru negustori. Sunt priveliști frumoase pe-aici, atât spre munții Piatra Mare cât și spre Postăvarul, și mi-ar plăcea o mașină a timpului să văd cu ochii mei sălbăticia de altădată a acestor locuri.


De la Brașov spre Rupea o cotesc prin munți – mă așteaptă Pasul Bogata din împăduriții munți Perșani. Serpentine în general suficient de blânde cât să prinzi puțină viteză și să lași mintea să zburde, cu doar câteva încovrigări strânse ale șoselei cât să te aducă înapoi la realitate.

România este plină de pasuri montane, iar până acum vreo douăzeci de ani când GPS-urile nu erau atât de la modă și integrate în telefoanele mobile, acestea erau semnalizate așa cum trebuie pe hărțile clasice pe care puțini mai știu să le mai citească. Este păcat că în fiecare dintre aceste pasuri nu este construit câte un mic monument sau măcar o placă semnalizatoare cum se întâlnesc atât de des prin țările din Vest. Este păcat pentru că istoria și numele acestor pasuri vor fi uitate, și doar pasionații de geografie sau de călătorie vor mai cunoaște câte ceva despre existența lor.


În Ținutul Secuiesc Misha a găsit un drum printre sate ce mai adăpostesc încă biserici fortificate. Când asfaltul se termină pentru a lăsa loc lucrărilor de modernizare, cei 17km rămași nu sună deloc promițător pe bolovani cât pumnul de mari ce țin loc de drum. Spatele motocicletei dansează salsa cu mine în spate ca la un veritabil concurs de rodeo dar reușim să ne păstrăm verticalitatea, iar când drumul se îmbunează transformat în drum de pământ cu pietriș mărunțit, o tulim pe la umbra pădurii tăind în două niște locuri ce pe hărți apar brăzdate doar de poteci.


Urcarea spre Pasul Harghita-Mădăraș este unul dintre motivele pentru care am plecat de acasă – un drum forestier frumos ce se strecoară printre pădurile umezite de firul apei Vârghișului. Câteva serpentine întrerup monotonia deloc neplăcută a urcușului doar pentru a mai câștiga niște altitudine, și încă multă. Sus la Cabana Mădăraș sunt surprinzător de multe clădiri – iarna este domeniu schiabil și pare destul de bine pus la punct.


La lacul de acumulare Zetea traversăm barajul pentru a ne continua ascensiunea înspre Pasul Liban – un alt pas puțin cunoscut, dar care separă munții Harghita de munții Gurghiului. Nimic nu dă de știre despre existența lui în afară de înclinația pantei ce brusc se aruncă înspre cariera de piatră de la Voșlobeni, pe un fundal pe care se profilează munții Suhard.


Cu câteva weekend-uri în urmă mi se făcuse o poftă teribilă de niște kürtőskalács, și abia aici în Pasul Bucin din inima munților Gurghiului îmi potolesc pofta, după multe serpentine dese înșirate prin pădurea de brad.

Țiganii sași ce dețin mica afacere sunt o plăcută companie pentru timpul deșirat în povești cât bunătățile săsești se rumenesc la foc. Se minunează că vin de departe, după care se minunează și mai tare când află că mă întorc acasă în seara asta. Cum să le explic eu că visez la locuri atât de îndepărtate încât deja mi-e dor de casă, iar momentan toate aceste visuri sunt într-o stare incertă din cauza unei epidemii?! Singurul mod prin care îmi pot potoli setea de depărtări este să fiu pe drum și să mă bucur de ‘viața asta păcătoasă și atât de jalnic de frumoasă’, cum bine o descria Panait Istrati.

Așa că tot ce pot face este să colectez amintiri, căci cine îmbătrânește fără amintiri nu va avea nimic – ele sunt suvenirurile unei vieți pline de uitare.




Leave a Reply

Your email address will not be published.