TrekLens

Ușor, motocicleta se prelinge pe treapta blocului iar casa scării ce i-a ținut loc de parcare peste noapte rămâne în urmă. O ploaie măruntă și convinsă în misiunea ei ne însoțește plecarea, ascunzând munții ce mărginesc orașul. Autostrada Maica Tereza se îndreaptă convinsă spre Sud-Est încercând să scape de ploaie. Muncă în zadar, așa că atunci când conturul lacului Mavrovo apare timid pe hartă, o cotim spre munți. Măcar să ne plouă într-un peisaj mai interesant.

Undeva acolo în norii de ploaie se zăresc ocazional creste pline de zăpezi. Este jumătatea lui Aprilie, iar iarna grea a lăsat în urmă zăpezi cum rareori o mai face. Munții păstrează uscat drumul ce străbate defileul râului Radika, iar în adâncurile văii se zăresc crâmpeie din albastrul verzui al lacului Debar.

Punctul de trecere a frontierei în Albania este și locul unde revine în peisaj soarele care a fost prezent până acum doar pe steagul Macedoniei. O strălucire perfectă pe un cer punctat de nori. În munții din spate s-a dezlănțuit jihadul ploilor – perdele de apă scurse din nori de toate nuanțele cenușiului. O nebunie din care am răzbit spre senin. Satele ce însoțesc drumul punctat de gropi au case ridicate parcă în grabă, construcții fără sens și betoane fără gust.

Nordul Albaniei este al munților înalți și abrupți, și al drumurilor încovrigate ce și-au găsit loc în coasta versanților, deseori deasupra râurilor înspumate. Spre Vest, drumurile sunt croite aproape numai prin munți. Canioane, stânci pleșuve, râuri învolburate într-un smarald lichid și drumuri pline de gropi în care într-un moment de neatenție s-ar putea pierde o jumătate de mașină.

Drumul salută malul mării spre a se îndrepta iarăși spre munți. Perdele de ploaie învăluie amenințătoare întregul peisaj. Mirajul asfaltului rămâne în urmă pe măsură ce apele Drinei devin din ce în ce mai mici în adâncurile canionului. Gropile sunt infinit mai dese ca puținele petice de asfalt ciuruit, iar amortizoarele nu au o clipă de răgaz. Urcăm pentru a coborî și pentru a urca din nou. Avem senzația că suntem la cel puțin 1000m altitudine iar altimetrul este greu de crezut când susține că nu suntem la mai mult de 150m deasupra mării – peisajul este mult prea montan pentru a ne duce cu gândul la o altitudine așa modestă. Și totuși, răcoarea serii este departe de serile mediteraneene pe care ni le imaginam, iar șuvoaiele de apă ce aveau să răpăie întreaga noapte pe acoperișul hanului aveau să ne confirme că cifrele sunt uneori doar o iluzie. Măcar ploaia avea să își ia rămas bun de la noi.