DE CE URCĂM MUNȚII?

Mulți ne privesc ciudat când, sub  greutatea unui rucsac plecăm să ne înhămăm la câte un urcuș pe cărări mai mult sau mai puțin marcate, pe creste suflate de vânt sau pe văi abrupte. Uneori plouă și strângem din dinți, alteori câte o furtună ne prinde pe creastă de munte. ‘Nepregătiți’ ar spune unii, și ‘sfidători’ ar adăuga alții.



Întoarcerea la natură este întoarcerea într-o lume ale cărui reguli, dacă le (re)cunoști, le aplici instinctiv jucându-te cu ceea ce alții percep a fi periculos. Dai deoparte secolele de spoială civilizatoare și doar exiști acolo, în acel moment.



În fiecare clipă percepi, procesezi informații și iei decizii, bineînțeles, însă lucrurile se petrec automat. Când știi să urmezi o potecă invizibilă prin noapte, când doar frontalele reușesc să spargă frugal zidul de întuneric, este o experiență aparte. Toate zgomotele le percepi înzecit și toate simțurile îți sunt în alertă. Cochetăm cu un pericol pe care-l putem controla. Se eliberează endorfinele – acel drog  al fericirii ce-l purtăm în noi și ajungi să-ți dai singur răspunsul la întrebare: urcăm pentru a fi liberi.




Leave a Reply

Your email address will not be published.