TrekLens

Sfârșitul de an, și de fapt întreaga perioadă în care acesta este sărbătorit, este presărată cu tradiții și obiceiuri adânc înrădăcinate în istoria și cultura vetrei satului. Decembrie devine astfel o vreme a unor tradiții distincte, pentru care multe regiuni din România sunt recunoscute dincolo de hotare.

Pentru cei din afara Văii Trotușului, imaginea unei trupe de urși dansatori, împodobiți cu ciucuri sângerii, călcând cu putere pe străzile înghețate ale unei mici localități, ar putea părea o priveliște ciudată, aproape sinistră. Ajunsesem aici pe vale pentru Dansul Ursului, însă ceea ce am găsit mi-a depășit cu mult așteptările.

Tradițional, pe aici anul începe și se sfârșește cu iarna, căci în plină iarnă calendaristică terenurile se pregătesc pentru noile culturi, ziua începe să se mărească, dar și zăpada începe să se aștearnă din ce în ce mai groasă. Viața își încetinește ritmul iar culorile se șterg în placida monocromie a iernii.

Dansul Ursului, cu un caracter unic la nivel global, are o semnificație puternică ce se pierde în negura istoriei. Geto-dacii îl considerau un animal sacru, o ființă perfectă capabilă să moară odată cu venirea iernii pentru a renaște împreună cu primăvara. Mitologia românească atribuie ursului puterea de a proteja și vindeca, iar strămoșii ungeau nou-născuții cu grăsime de urs pentru a le oferi putere, noroc și protecție împotriva bolilor. De asemenea, atunci când cineva se îmbolnăvea, numele său era schimbat în Ursu, Ursula, Ursache, cu speranța că această schimbare va îndepărta spiritele rele și îl va ajuta să se recupereze cât mai rapid posibil.

De-a lungul secolelor tradițiile locale au fost duse din sat în sat prin intermediul țiganilor nomazi veniți din pustiurile Asiei Centrale, ce capturau pui de urși pe care îi dresau pentru a-i folosi în scopuri “terapeutice”, călcătura acestora pe șalele sătenilor crezându-se că alină durerile de spate. Până ajungeau la maturitate aceștia erau învățați deja cu oamenii și, cu belciugul și cu recompensa erau dresați să danseze de sărbători. Venirea comunismului a făcut să dispară însă aceste obiceiuri considerate păgâne.

Dansul Ursului este o mărturie a spiritului durabil al folclorului românesc, celebrând ritmul vieții, armonia anotimpurilor și legătura atemporală dintre oamenii satului și natură. Printr-o coregrafie fascinantă și bătăile ritmice ale tobelor, dansul evocă o eră apusă, unde limitele dintre mit și realitate se estompau.

Tradițional, sosirea urșilor este anunțată de un mic grup de irozi care suflă în fluier într-un ritm stabilit de către conducătorul cetei urșilor. Ales pentru abilitățile sale de lider, acesta este principalul coregraf și regizor al ceremoniei, deoarece el decide când sunt și cum sunt prezentate fiecare dintre acte. El este principalul îmblânzitor al urșilor.

Urșii dansează pe ritmul cântat de fluier și tobe – blănuri grele ce cântăresc până la 30-40kg mișcate amenințător spre spectatori. Se spune că ursul îndepărtează spiritele malefice și aduce doar bucurie și belșug celor care îl primesc în casele lor, iar aici pe valea râului Trotuș fiecare sătean pare a avea pe cineva din familie în cetele urșilor adunați an de an pentru un spectacol colorat și gălăgios. Copiii de altădată deveniți adulți lasă tradiția pe umerii noilor generații, ursăria având în componență de la pui de 4 ani până la urși bătrâni aflați la vârsta pensionării. Cel mai probabil numărul lor trece de 200 de blănuri.

Costumele și blănurile sunt și ele transmise din generație în generație, ținute la întuneric și protejate de umezeală, unse cu uleiuri speciale și substanțe menite să le protejeze împotriva insectelor – fac parte și ele din zestrea familiei. Scoase din cufere la sărbători și împodobite cu imenși ciucuri roșii pentru a proteja de deochi, blănurile sunt făcute să danseze în aceeași nebunie și culoare pe care o au vechile tradiții de pretutindeni.

Copii de doar câțiva ani, tineri și fete, adulți și oameni în vârstă – cu toții s-au pregătit pentru festival iar acum la ultimele repetiții se încălzesc în frigul dimineții. Trupa colorată se pune în mișcare pe ulița orașului spre a defila până la o intersecție unde lumile par a se ciocni: pe de o parte cenușiul șoselei ce duce rapid mașinile, iar pe de altă parte niște tradiții ce vin din veacuri îndepărtate. La alte intersecții aceeași poveste dar în alte culori, căci trupele nu sunt formate doar din urși ci și din colindători în haine tradiționale, capre cu propriile lor cete zgomotoase și haiduci. Colorați, extrem de gălăgioși, dar minunați.

Strigăturile, costumele și dansurile vin dintr-o lume veche, una ce pentru orășeanul grăbit și dezrădăcinat de lumea satului trimit mai degrabă cu gândul la ritualuri păgâne. Într-un fel ele sunt păgâne, căci multe dintre ele au fost transformate de trecerea timpului și adăugate în panteonul de tradiții acceptate de religia dominantă a acestor locuri. La sat credința creștină și tradițiile păgâne se împletesc în moduri în care la prima vedere ar putea părea cu totul stranii.

Cântecele au fire epice ce spun întreaga poveste a dansului respectiv, însă vocile sunt departe de a fi melodioase. La prima vedere pot părea chiar anti-talente, însă cumva totul pare mai autentic așa. La urma urmei, în vatra satului mă îndoiesc că toate aceste tradiții strămoșești erau acompaniate de voci îngerești, ci mai degrabă de oameni cu gâtlejul iritat de strigături, frig și alcoolul consumat spre a-i încălzi.