TrekLens

Orașul este cunoscut în principal pentru studiourile de filmare al diverselor pelicule – de la Star Wars la alte filme cu bugete pompoase, și pentru asta bate lumea atâta amar de drum. Pentru mine însă, este doar ultima oază dinaintea deșertului, căci mă atrage infinit mai mult imensitatea spațiului de dincolo de oraș. Un ultim popas la o benzinărie intitulată sugestiv Afriquia – ca pentru a nu uita nici măcar o clipă unde te afli, și mă avânt în deșert.

Munţi arizi se ridică dintr-o câmpie plată și cel puţin la fel de aridă, în care în afară de câteva tufe ţepoase nu crește nimic. Ei bine tocmai acele tufe par a fi preferatele cămilelor. Sau poate cu o ofertă atât de limitată, au învățat să supraviețuiască din puțin. Nu degeaba le numeau vechii exploratori ‘corăbiile deșertului’, iar pentru nomazii nisipurilor erau mai prețioase ca aurul.

În zare, munţii albi sunt ca o promisiune îndepărtată și niciodată ţinută, făcută deșertului de aici. Șoselele sunt pline de copii în drum spre școală, ce străbat kilometri întregi pentru a învăţa. Și distanțele se scurg pe nesimțite când pedalezi nonșalant cu un grup de prieteni. Pe cărări străvechi, grupurile de nomazi își mână măgărușii spre surse de apă știute doar de ei, spre a-și aduna și astăzi lichidul vieţii ce aici are mai multă valoare ca toate nestematele din lume – apa.

Până acum câteva zile a plouat cât pentru toată seceta ce dăinuia de câțiva ani și majoritatea râurilor au apă în albii. În orășele pomii înfloriţi și verdele peticelor de iarbă de prin livezi formează un contrast ireal. Vechile case de lut roșu sunt încet-încet înlocuite de altele ceva mai moderne dar ce păstrează arhitectura locului.

Strecurându-se tocmai din Atlasul Înalt, apele râurilor au săpat două chei aproape paralele și totuși despărțite de câteva zeci de kilometri de munte. Urc mai întâi spre Cheile Todgha, al căror interior este poate și cel mai spectaculos dintre cele două, cu pereţi apropiindu-se până la vreo zece metri distanţă.

Drumul ar ocoli tot muntele, însă niște localnici mă sfătuiesc să nu mă duc prea departe cu mașinuța asta. Dacă țin la ea. Ce să zic… nu m-am atașat de micul Peugeot, dar trebuie să-l returnez tot pe patru roți. Îi cred pe cuvânt dar curiozitatea ce mă caracterizează mă face să vreau să văd ce este după colţ, și după al doilea colţ și tot așa pe drumul ce este numai în serpentine, ajung să mai învârt roțile cale de câteva zeci de kilometri. Nu-mi pare rău însă, căci drumul este dintre cele pentru care merită să consumi benzina – un drum ce pare că duce la capătul lumii, dar care devine din ce în ce mai prost. Este clipa unde trebuie să accept limitele mașinii și să fac cale-întoarsă. Din șaua lui Amur altfel ar fi arătat drumul, dar Cronos nu este cunoscut pentru mărinimia sa.

Îmi mai rămân Gorges du Dades pentru consolare, și ce consolare avea să fie! Nu credeam că drumul poate deveni și mai spectaculos, și totuși pe aici canioanele sunt mai adânci, șoseaua mai încâlcită pe după versanţi, și urcă și tot urcă până în Col du Tisdrin, de unde priveliștea a ceea ce tocmai am urcat devine recompensă.

Simon și Travis – doi nemți din cale afară de amuzanți, au ca mijloc de transport autostopul și reușim să ne înghesuim cu toții în mașinuță. Ca întotdeauna când călători necunoscuți se întâlnesc pe diverse meridiane, poveștile curg gârlă iar distanțele se topesc în vise împlinite și planuri nebunești ce vor deveni și ele amintiri. La fel și supa de linte cu alune de pădure ce merge perfect cu ceea ce pe-aici se cheamă pizza marocană, mâncate la ceea ce cu indulgență am putea numi cârciuma satului. Și ea devine tot amintire și încă una dintre cele mai plăcute.

La auberge, gazdă îmi este o doamnă rebelă, ce la cei 45 de ani face viața grea rudelor nevrând să se căsătorească și locuind singură. Altfel este obiceiul în Maroc – aici câteva generații locuiesc sub același acoperiș. Ea este însă oaia neagră așa cum singură se caracterizează râzând, în timp ce îmi povestește despre momentele când a fost actriță, regizor și jurnalistă.
În seara asta îmi lasă casa pe mână – ea are un avion de prins spre Tunisia și de ținut un discurs omologilor săi tunisieni.