TrekLens

Peisajul magic din Red Valley este rezultatul a zeci de mii de ani de sculptură naturală a ploii și vânturilor în roca și cenușa vulcanică. Oamenii au început să o populeze abia prin perioada bizantină, iar sistemul de irigații a dus la o agricultură ce a susținut în zonă o vastă populație.

O vale ca a unui canion șerpuiește printre stânci înalte, la umbra unei vegetații din care nu lipsesc lianele – este ciudat să le întâlnești aici la peste 1000m altitudine în podișul Anatoliei.

Biserici rupestre apar cocoțate în locuri total inaccesibile, la zeci de metri deasupra pământului, în stâncile roșiatice care au dat numele văii. Câteva tuneluri străbat roca moale a pereților pentru a ieși în alt fir de vale. Marcajele cândva vopsite pe pereți au fost răzuite iar plăcuțele informative distruse – probabil comunitatea de ghizi din zonă nu își dorește călători independenți de la care nu prea are ce să obțină, ci doar turiști ținuți strâns în lesă. Au uitat pesemne că suntem în epoca în care hărțile sunt la buricul degetului distanță, în telefon.

Potecile urcă susținut și se intersectează cu zeci de alte poteci. Este ușor să pierzi direcția în labirintul dintre lamele de stâncă, dar și mai ușor este să te usuci ca o smochină din cauza căldurii ce se acumulează aici de la soare. La ieșirea din Red Valley, de sus de la punctele de belvedere întreaga vale arată precum faimoasele badlands din filmele americane.

Dacă Red Valley este cea prin pereții căreia au fost săpate locuințe pentru întregi comunități, Rose Valley este cea prin ale cărei adâncuri sunt răsfirate vechi urme antropice. Detaliile din vale sunt cele ce atrag atenția – case construite în stâncile conice împrăștiate prin iarba plină de flori. Cu scări interioare și încăperi răcoroase, acestea sunt vechile locuințe care găzduiau familii până cu doar câteva decenii în urmă, iar câteva pături aruncate pe rogojinile întinse pe pământ sunt semne că unele sunt încă locuite – mai ales că vatra mai păstrează încă cenușă proaspătă.

Firul văii ascunde zeci de poteci – oare ce o fi după culmea din dreapta? Dar după stânca gălbuie din față? Este o întreagă lume de explorat, pentru că aici s-a dezvoltat o întreagă comunitate.

Una dintre poteci duce spre ceea ce pe hartă îmi apare a fi Columned Church, o biserică de la care nu aveam mari așteptări dar care reușește să fie impresionantă – după un acces pe un pod de lemn ca în cetățile din vechime, o ușă săpată în piatră și câteva trepte duc la o deschidere impresionantă. În toată această stâncă a fost săpată o biserică în mărime naturală din care nu lipsesc coloane de 10m înălțime, cupole la care nu ajunge lumina ce se strecoară prin ferestrele goale și o acustică uimitoare. O muncă sisifică.

Cotloanele ascunse ale văilor ascund surprize la tot pasul – forme ciudate și ferestre săpate la înălțimi impresionante, ce vestesc prezența unor încăperi în interiorul stâncilor, dar complet lipsite de căi de acces. Ruinele unor mici biserici rămase în urma plecării comunităților de aici, nu prevestesc deloc impresionantele fresce ale bisericii Hacli – culori vii ce reprezintă întreaga iconografie bizantină.

Epoca marilor descoperiri geografice s-a încheiat acum mult timp, însă în secolul acesta în care totul a fost cartografiat rămân nespus de multele detalii de pe hărți, ale căror erori nu lasă deloc să se întrevadă surprizele.

Una dintre multele poteci de pe hartă garanta traversarea unei mici păduri de piloni de piatră – giganticele ciuperci împietrite atât de caracteristice Cappadociei. Mișcări tectonice mai recente și ceva intervenție umană au schimbat însă periferia orașului Göreme, iar potecile închise cu greu pot fi acum parcurse. Ceva echilibru, o brumă de risc și… un apus în culori la fel de calde ca întreaga zi de astăzi.