TrekLens

Din multe puncte de vedere, Kök-Tobe este pentru Almaty echivalentul Tâmpei brașovene – un excelent punct de belvedere asupra orașului întins la poale sau a munților înzăpeziți ce se continuă în spatele vârfului, cu posibilitatea de a urca pe jos sau cu gondola. Spre deosebire de Tâmpa însă, aici este un adevărat parc de distracții, cu activități de bâlci, tiribombe, poze cu vulturul care ținut în căldură sunt sigur că este extrem de încântat, mașinuțe și montagne russes.

Atmosfera nu este însă de prost gust ci de distracție liniștită, fără a deranja prea mult pe cei care au urcat aici pentru o plimbare în natură. Din oraș o potecă urcă spre șoseaua de la baza dealului, mărginită pe ambele părți de vișini cu fructe coapte din care mă servesc precum în copilărie – din copac direct în stomac, fără a le mai spăla sau șterge. Este inutil pe căldura asta să consum apa. O potecă ce nu pare să fi fost prea recent folosită, se strecoară aproape pieptiș pe o pantă unde iarba ajunge la nivelul feței, într-o înclinație acerbă. O scară lungă de lemn, cu trepte late, urcă pașnic ultima diferență de nivel spre vârful Kök-Tobe. De aici de sus se zărește întregul oraș întins larg în vale. Norii se luptă cu munții ce momentan par a pierde bătălia, căci rareori mai scot vârfurile dintre vălătucii sinilii. Sus în munți perdele de ploaie golesc atmosfera de orice poluare.

După un scurt ocol prin oraș, autobuzul se strecoară spre munte pe lângă Parcul Primului Președinte al Republicii Kazahstan, iar orașul se mai continuă o vreme în sus pe vale. Odată ce autobuzul își oprește motorul parcă cu un oftat, în valea dintre munți se așterne liniștea. Câteva tabere de iurte flanchează drumul – iurte turistice, desigur, căci o parte din drumul până la Marele Lac Almaty este destul de turistic. Acum este liniște însă și doar o mașină mai tulbură ocazional liniștea.

Prinși în menghina pădurilor de brazi și a unui cer albastru pur, se înalță niște giganți de peste 4000m, acoperiți cu zăpezi. Manas și Abzula – cei doi băieți pe care tocmai îi depășisem, aleg să mă însoțească. Ținta lor este vârful Big Almaty și își estimează timpul până acolo ca fiind vreo două ore. O privire aruncată pe hartă îmi creează un mare semn de întrebare – sunt cel puțin 5 ore în ritmul meu. Mă uit la ei cum sunt echipați: niște adidași de oraș și o geantă sport de umăr. Semnul de întrebare se accentuează. Vârful la care ei țintesc are peste 3600m înălțime și mă aștept să fie zăpadă însă ei habar nu au care este situația acolo sus. Nu s-au gândit la asta.

Pe noii mei colegi de drum pălăvrăgeala îi ține până la treptele abrupte ce însoțesc conducta de apă care aduce orașului lichidul cristalin din munți. De la primele trepte îi simt că respirația le-a luat-o cu mult înainte, îmi reglez rucsacul pentru urcuș, deschid nările larg și îi las în urmă instant. Nici nu mai apuc să îi salut, căci s-au băgat la umbra conductei spre a se odihni. Pe ceilalți câțiva turiști plecați și ei pe munte îi las repede în urmă – InterCity-ul de București tocmai a trecut pe lângă ei. Gluma-i glumă, dar panta chiar este foarte abruptă și chiar dacă vizual conducta de apă strică tot decorul, probabil treptele acestea din pietre adunate în grilaje metalice nu ar fi existat în lipsa ei.

Parcul național Ile-Alatau este parte din imensul lanț Tien Shan – Munții Cerului așa cum sunt ei denumiți, ce se întinde preponderent în Kârgâzstan, dar care din loc în loc au mai sărit și granița în Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan și China. Treptele se termină la fel de brusc cum au început, în asfaltul șoselei, iar odată cu ele se termină și pădurea. Golul alpin aduce răcoarea mult așteptată dar și lipsa umbrei, iar aici soarele arde fix ca în deșert. Îmi simt celulele cum se bronzează pe repede-înainte, iau foc și se descompun instant.

În dreptul Marelui Lac Almaty câteva indicatoare și o hartă prezintă opțiunile din zonă, însă marginea lacului este un tărâm interzis, căci sunt întors din drum după ceva mai mult de o sută de metri de un soldat care îmi explică prin semne pe unde îmi este permis – aici este obiectiv militar. Mai sus pe pantă, turcoazul bolnav de prea multă culoare se ivește în căușul munților, cu izvoare coborâte direct din ghețarii de deasupra. Nivelul îi este scăzut însă, căci zăpezile de peste iarnă abia acum încep să se topească. Țipătul unei marmote sfredelește liniștea – la nici o sută de metri distanță, tolănită pe o piatră își încălzește blana auriu-maronie la soare.

Sunt la peste 2545m altitudine, iar acolo unde la altitudinea asta în România deasupra ar mai fi fost doar cerul, aici se întind șiruri peste șiruri de munți. O salbă de creste și vârfuri înzăpezite. Curiozitatea legată de ce se ascunde după colțul drumului mă definește, iar drumul are aici multe colțuri interesante. Capătul drumului este în pasul Dzhusaly-Kezen, la Cosmo Station  – locul care adăpostește o stație meteo și una științifică de înaltă altitudine pentru studierea razelor cosmice. Ah, și Observatorul Astronomic Tien-Shan, desigur. Până la ele însă, este o barieră păzită de un pichet de militari. Este locul unde un soldat mă legitimează și notează într-un catastif informațiile din pașaport. Fără întrebări inutile – ăsta este jobul lui, să noteze pe absolut toată lumea. Măcar are o priveliște ce risipește monotonia unui astfel de post.

La 2800m altitudine, harta OsmAnd afișează niște poteci care sugerează că aș putea să mă întorc în Almaty pe alt drum, însă nu ar fi prima oară când potecile se dovedesc a fi de negăsit în realitate sau să fie accesibile doar pentru militari. Întreaga zonă este una de graniță, așa cum au avertizat în câteva rânduri niște panouri, iar pentru anumite trasee sunt necesare permise emise de autorități. Iar Kazahstan nu este exact locul în care să îți dorești o interacțiune cu grănicerii.

Marele Lac Almaty, și de fapt tipul acesta de munți sunt genul de loc care îți șterge din memorie amintirea faptului că ai mai făcut deja câteva zeci de poze, așa că mai faci câteva. Este oricum prea frumos pentru a te mai împotrivi.

La vale, pe niște poteci ocolite, picioarele merg singure și este o plăcere să mă las învăluit în umbra pădurii, chiar dacă asta înseamnă că vântul răcoros al înălțimilor rămâne acolo sus în băierile cerului. O ultimă privire în urmă spre vârfurile care se înalță deasupra lacului, doar pentru a vedea că norii anunțați la meteo s-au materializat destul de exact.

Drumul mai lung este într-adevăr mai pitoresc, căci din zeci de puncte se deschid tot atâtea locuri de belvedere spre colțuri de munte, stânci sau spre întreaga vale.