TrekLens

Burano este cunoscut tradițional pentru dantelăriile și macrameurile pline de detalii și fantezii, însă culorile nebune ale caselor sunt de fapt cele care atrag și farmecă. O feerie de culori și străduțe pustii odată ce te îndepărtezi nu mai mult de un rând de clădiri de artera principală – dacă arteră îi poți spune locului pe unde nu pot trece mai mult de 4 oameni unul lângă altul.

Culorile caselor pot părea alese haotic, însă urmează un sistem specific ce dăinuiește încă din epoca de aur a dezvoltării sale, în secolul al XVI-lea. Proprietarul care dorește să își picteze casa într-o altă culoare trebuie să obțină în prealabil acordul autorităților care vor verifica dacă nuanța dorită se încadrează în cele potrivite pentru un anume grup de locuințe.

Din spatele caselor mărunte, de oriunde de pe insulă se zărește același turn de clopotniță al bisericii San Martino ce este parcă mai înclinat ca mult mai faimosul confrate din Pisa. Pilonii de lemn pe care au fost clădite insulele se scufundă încet dar sigur.

În antiteză cu Burano este Murano, cel renumit pentru operele de artă făurite din sticlă. Insula este cunoscută pentru arta sa în manevrarea sticlei la cald și a produselor finale ce ies din imaginația lucrătorilor de aici. Vremurile de glorie au apus însă odată cu tehnologiile ce permit fabricarea coloratelor ornamente cam pe oriunde prin lume, la costuri mult mai mici. Concurența a mai lăsat doar faima în Murano.

Bibelourile sunt însă la fel indiferent că au sau nu o etichetă faimoasă pe ele, iar dacă lăsăm la o parte renumele pentru sticlă decorativă, Murano este doar o altă Veneție – una mai liniștită însă și mult mai puțin turistică.