CU VÂNTUL PE CRESTE

Un sfârșit de săptămână înseamnă de fapt începutul unei noi aventuri, nu-i așa? Visam de multă vreme să leg două dintre cele mai spectaculoase drumuri din România – stâncosul Transfăgărășan și sălbatica Transalpina, iar noaptea să mi-o petrec în cortul strategic amplasat într-un loc cu priveliște.

Primele serpentine, cele ce caţără unul din versanţii ce ţine în loc Lacul Vidraru, trec prea repede. Duc trena unui grup de motocicliști străini și nici nu știu când ajung pe baraj. Încep să recunosc peisajele și locurile de popas de anul trecut, când pedală după pedală mi-am câștigat dreptul de a savura înălțimile din șaua bicicletei – a fost o luptă cu mine însumi și am învins.










Peste văile adânci și lungi ale Făgărașului sudic, soarele se întretaie cu norii goniţi de vântul ce mătură crestele. Nu sunt nori de ploaie ci din cei prietenoși, fotogenici. Într-o vreme obișnuiam să îi bat potecile an de an – sunt crestele astea aspre și izvoarele dulci ce-i spală văile, labirintul de poteci nemarcate și pustietatea sa uneori înfricoșătoare. Ele sunt magnetul ce mă atrage aici.











Valuri de ceață plutesc prin tunelul săpat cu trudă și victime prin munte, iar la ieșire norul este ca un zid alb-cenușiu, umed și rece. Aglomerația de aici de sus este parcă din an în an mai mare. Valea nordică începe să se dezvelească încet de nori și temperatura să crească exponențial. Dacă sus stăteam baricadat în geacă și cu încălzitoarele din manșoane pornite, acum nu știu ce fermoare să deschid mai repede.



Lacul de acumulare Tău este doar un scurt popas, cât să nu îi ignor complet existența. Nu că nu ar fi frumoasă zona – dimpotrivă, dar când știu că mă așteaptă smaraldul lacului Oașa, cum să stau locului? În imensitatea sa tăcută, înconjurat de munţi și păduri, pare de-un leat cu lumea. De la el am doar de coborât spre Obârșia Lotrului. Mi-e dor de zilele acelea de demult când rar mă întâlneam cu vreo mașină pe-aici. Acum sunt grătare pe fiece petic de iarbă, mici întreprinzători și multă gălăgie. Șureanu rămâne astfel în urmă.







Îmi încep urcușul spre cel de-al treilea munte – Parângul, printr-o serie de serpentine strânse și abrupte, o căţărare cum nu se poate mai directă spre înălțimi. Ziua nu mai are mult și va da ceda locul nopții – este momentul să-mi caut locul de înnoptat, departe de asfalt.









Dincolo de ușa cortului se întind văile nesfârșite ale Parângului, căldări înverzite sculptate cândva de ghețari, și panglica de asfalt șerpuit a Transalpinei. Doar vântul vuiește aprig făcând cortul să vibreze. În rest este o liniște eternă. Cu coada ochiului surprind o ultimă rază de soare târându-se pe supratentă. Era apusul – îmi ura noapte bună.








Leave a Reply

Your email address will not be published.